Maria-Zoe IONESCU

O cunosc pe Maria-Zoe din primele luni ale exilului meu ! Chiar foarte... la inceput, cand am fost incantata sa o am printre prieteni; cu cat timpul a trecut, fara sa stiu prea multe despre ea, mi-am dat seama intuitiv de  forta spirituala pe care Zoé o degaja, de forta si frumusetea felului ei de a fî prietena: oricat de mult timp ar fî trecut fara sa ne fî putut vedea, la un simplu apel telefonic, firul se innoda ca si cand nu mai vorbisem... de... ieri ! Au trecut, iata, 23 de ani... si sunt tot atat de bucuroasa ca o pot avea alaturi de suflet. O consider, cum se spune la noi, un ,,om deosebit"!

Scriitoarea Maria-Zoe lonescu, casatorita Vouillemy, s-a nascut in ziua de 27 iunie din anul 1928... (din mileniul trecut), intr-un vechi si pitoresc cartier din Bucuresti. Parintii sai, Alexandru lonescu, avocat si Zoe lonescu, profesoara de romana si franceza, i-au facut ,,cadou" un fratior, Alexandru lonescu Dr Inginer in Electrotehnica.
Maria-Zoe, a facut cursul primar si primele doua clase de liceu la Institutul Ortodox de Domnisoare din Bucuresti. Continuarea liceului a fost la Liceul de fete „Domnita Ileana” din Bucuresti. Diploma de bacalaureat a fost la Liceul „Mihai Viteazul” din Bucuresti, in anul 1946.
In toamna anului 1946 s-a inscris la Universitatea din Bucuresti, facultatea de „Limba si Literatura Romana” si cea de „Psihologie si Pedagogie”. In februarie 1951 a sustinut Examenul de Stat, devenind licentiata in Limba si Literatura Romana.
In anul 1947, s-a inscris la Conservatorul din Bucuresti, sectia de „Drama-Comedie. Tot in anul 1951 a absolvit si Institutul de Arta Teatrala I.L. Caragiale (I.A.T.C.), a sustinut Examenul de Stat, devenind licentiata in Arte, specialitatea Actorie.
In anul 1968 s-a inscris pentru Doctorat la Facultatea de Litere si Stiinte Umane Sorbonne din Paris. In anul 1971 a obtinut titlul de Doctor in Estetica. (Fonostilistica aplicata la teatru) cu teza: „Aspecte si probleme ale mesajului verbal in teatru”.
Intre anii 1951 – 1954 a fost angajata ca actrita la Teatrul Tineretului din Bucuresti. In 1951 a fost numita asistenta la Catedra de Istoria Teatrului Romanesc din Institutul de Teatru.
In 1954, au inceput... „problemele”: fiind bine pregatita profesional, a fost obligata sa accepte numirea la Ministerul Culturii ca referent pentru, sau impotriva pieselor de teatru pe care autorii cei noi, trebuiau sa le prezinte la Minister. „O munca vadita de ideologie comunista”, spune Maria-Zoe Ionescu, pe care nu a putut-o suporta mult timp, mai ales ca era presata de politrucii ministerului, sa devina membra de partid. A cerut demisia, care i s-a aprobat dupa sase luni. Dupa multe incercari printre care s-a strecurat, a reusit timp de 27 de ani, sa ocupe un post de cadru didactic la Institutul de Teatru si sa functioneze ca asistenta, iar apoi ca lector universitar.
In 1978, a cerut iesirea la pensie... Munca ei cu studentii nu avea un vadit caracter ideologic, caci era vorba despre corectarea defectelor de vorbire si expresia artistica a cuvantului pe scena. Pentru aceasta munca nu era nevoie sa fie membru al partidului comunist. A format vorbirea scenica a multor generatii de actori, care si azi ii sunt recunoscatori.
Amândoi, frate si sora, traiesc acum in afara granitelor Romaniei.

DE CE ?!

Iata câteva explicatii date de Maria-Zoe:

,,Casa bunicilor si a parintilor mei se afla la poalele dealului Uranus, nu departe de intersectia dintre Calea Rahovei si strada Antim, in apropierea Pietei Regina Maria. Un cartier cu vadita amprenta comerciala, din care nu lipseau nici lacasuri de cultura: scoli si licee, cinematografe, impunatoarea sala de festivitati a fabricii de bere Bragadiru, unde se dadeau spectacole si se organizau baluri, ceea ce - pe vremea aceea - inlocuia televiziunea, internetul etc. In cartier se aflau de asemenea, cabinete medicale sau de avocati, locuinta scriitorului Zaharia Barsan, a organistului, profesor de pian, losif Paschill."

Bunicul meu avea o pravalie de angrosist de peste in Piata Regina Maria si alta in Piata Obor. El isi incepea ziua de munca dis-de-dimineata cand trebuia sa primeasca marfa, pe care apoi sa o distribuie magazinelor care vindeau in detaliu, sau restaurantelor din centrul orasului; pentru el nu exista vacanta, se odihnea numai duminica - ziua Domnului - si in zilele de mare sarbatoare crestineasca precum Nasterea Domnului, Invierea, Inaltarea sau Rusaliile... Bunica mea, femeie darza si autoritara, diriguia toata gospodaria. Simpla, fara invatatura, dar cu o inteligenta si o perspicacitate deosebite, foarte harnica, a reusit sa chibzuiasca agoniseala bunicului, sa devina amandoi oameni instariti, proprietari de multe case..."
,,Pe tatal meu, unicul lor fecior, l-au indemnat si i-au inlesnit sa faca studii superioare, sa devina avocat pentru a putea administra conform legii, castigul sau profîtul material al negotului. I-au deschis biroul de avocatura tot in casa lor !"

Tata avea o fire de artist. Un bun si solicitat avocat, cu o dictiune remarcabila, iubea muzica. Inca din liceu, canta in corul bisericii Sf. Niculae Vladica – la care bunicul meu facea parte dintre ctitori. Tata avea multi prieteni intre cantaretii de opera si de opereta, ca : George Niculescu Basu, Vladimir Maximilian etc.”

Mama mea, provenea dintr-o familie modesta, un tata... chefliu si o mama vitrega, vitrega ! A luptat si a muncit din greu, in toate vacantele pentru a-si face liceul... apoi Facultatea de Litere. Era foarte inteligenta, cu o cultura profunda. Si mai era... si, foarte frumoasa! Cand a intrat in familia instarita a bunicului meu, a cautat sa transmita atat mie cat si fratelui meu, setea de cunoastere, apropierea de arta si de literatura. A facut totul pentru a ne da o educatie aleasa. Astfel, mi-am petrecut copilaria in mediul de asidua munca a bunicilor mei si printre cartile bibliotecii parintilor. O biblioteca aflata in biroul de avocat al tatalui, biblioteca ale caror taine le-am descoperit indrumata de mama.”

Aveam o fire inegala: fie cu explozii de bucurie sau de plans, pe care le manifestam fara nici o sfiala, fie cu taceri indelungate, cand ma retrageam in lumea mea inchipuita, ce o ascunsesem in peretele de langa patul meu. Erau adunate acolo chipuri din povestile sau poeziile, pe care cu usurinta le invatam pe dinafara, erau acolo piticii mei, adica acei oameni ce-i alegeam din viata inconjuratoare. Puteam sa-i iubesc, sa-i cert sau sa-i pedepsesc asa cum imi placea... nimeni nu stia de piticii mei, nici chiar mama. Erau taina mea, cea nepatrunsa si nestiuta de nimeni. Chiar in anii in care eram la scoala primara, am continuat sa am in perete o astfel de lume inchipuita. Daca invatatoarea ma dojenea, daca vreo colega ma supara, taceam ca o proasta, dar seara imi luam revansa: le transformam in pitici, pe care ii judecam si-i pedepseam dupa pofta inimii.”

In anii de liceu, ma intalneam tot mai rar cu aceasta lume de pitici pentru ca imi placea mult gimnastica, sa inot, dar mai cu seama sa desenez. La desen, eram cea mai buna din clasa. La fel si la compozitiile libere de la limba romana. Aveam mare incredere si curaj fata de profesoara mea, poeta Agatha Grigorescu Bacovia, sotia marelui nostru George Bacovia. Ea ma incuraja prin laude si note foarte bune, ma ierta usor daca faceam capricii neinvatand cateodata anumite reguli gramaticale. Statea mult de vorba cu mine, ma indemna sa citesc din clasicii nostri, ceea ce nu indica altor eleve. Intr-o zi mi-a propus sa vin la ea, sa ma cunoasca si sotul ei, George Bacovia. Imi amintesc ca locuiau intr-un cartier marginas, chiar de mahala, din sudul Bucurestiului, intr-o casa modesta, dar intesata de carti, reviste, ziare. El, era un barbat slab, cu chip bolnavicios, cu voce scazuta. Ma sfredelea insa cu o privire adanca si imi punea fel si chip de intrebari. Ciudat, n-am fost nici tacuta, nici sfielnica. Cu sinceritate deosebita i-am destanuit din gandurile mele, din placerea ce-mi dau cantecele comice ale lui Vasile Alecsandri, incantarea ce mi-o produce citirea si recitirea lui „Harap Alb” al lui Ion Creanga.”