Acele vremi… cu istorie

Prezentarea Doamnei Tatiana Vlad-Guga

O zi frumoasa de vara, privelisti de vis… asa cum o tanara poeta romanca a scris in secolul trecut: …”intre un fluviu imens – fluviul rege – si muntii ale caror paduri sunt pline de mister, un colt cu flori aurii luminoase, daca spui vazand acest colt: este paradisul, pamantul lui Dumnezeu, este tara binecuvantata, Muza, tu vei spune adevarul: pentru ca aceasta este Romania!” (3.oct.1885 – Iulia HAJDEU)… La Vatra-Dornei, am cunoscut o persoana de neuitat. Doamna Tatiana Vlad-Guga, profesoara in acest oras, o personalitate deosebita: ma impresioneaza mult ideea de a scrie ce aud, de pe discul aparatului de filmat. Era intr’o dupa-amiaza de iunie cand Doamna Tatiana Vlad-Guga – profesoara, poeta si Presedinta de Onoare a Societatii Academice „Arboroasa”- a acceptat sa-mi povesteasca momente traite intr’o perioada de suferinta si de hartuiala a intregului popor roman…

Sa traiesti o viata, cu sufletul plin de o dragoste dureroasa si dor de tara… sa trebuiasca sa te intorci din cand in cand in locurile dragi, pentru ca… in afara de mormintele parintilor ai mai lasat acolo, o bucatica de suflet, care te chiama, te chiama… Doamna Tatiana Vlad-Guga insa, nu s’a lasat niciodata coplesita de aceasta mahnire profunda, pentru ca a transformat-o in creatie: a scris. A scris poezii de o mare sensibilitate, aproape tamaduitoare… Citind versurile acestei poete simti ca ti se indulceste aleanul, domolindu-ti acea durere surda cu care va trebui sa traiesti pana la sfarsit… pentru ca…vorba poetului: „minuni in vremea noastra nu vad a se mai face”… ca un Stefan cel Mare nu va putea reveni curand pentru a face dreptate! Iata ca am spus adevarul: „De jale cuprinsa,/ Paream o invinsa/ Dar Domnul de Sus,/ In mana mi-a pus/ Crenguta de tei/- creion si condei -/ Sa lupt cu misei/… (Act de creatie)

Doamna Tatiana Vlad-Guga mi-a istorisit viata sa cu o voce calda, ca o marturisire: au fost momente de o adanca traire si simtire romaneasca. (Am gasit chiar convingeri asemanatoare… ca de ex.: 8 martie – sarbatoare comunista!)

„Ce sa va spun… eu sunt foarte batrana: m’am nascut in 1924”… cu o simplitate uimitoare. „Nu m’am nascut in nordul Bucovinei ci intr’un sat care se chiama Balaceana, aproape de Suceava, in Judetul Suceava. Tatal meu a fost preot. Mama se tragea dintr’o familie vestita de romani: se chema VORONCA . Acel Voronca de care imi amintesc, era frate cu bunicul: Zaharia Voronca. Era preot si era prieten cu Ciprian Porumbescu din vremea studentiei. Au participat la sarbatoarea lui Eminescu de la Putna.”

In cateva cuvinte mi-a spus o intrega istorie : BUCOVINA, tinut de o nespusa frumusete cu manastiri, cu vestite ctitorii de voievozi si mari boieri moldoveni, unele cu culorile lor specifice de ex. :Voronet – albastru; Humor – rosu; Sucevita – verde; Moldovita – galben; Arbore – combinatie de culori… Tot in Bucovina se inalta manastirea Putna, cea mai de vaza dintre manastirile ridicate de Stefan cel Mare si Sfant. In Bucovina au trait, au visat si au slujit oameni de cultura de prima marime, printre care : Aron Pumnul, om de cultura, prof.de literatura romana si unul dintre sefii revolutionarilor din 1848, Dionisie Olinescu, arheologul si cronicarul vietii stiintifice, Euxodiu Hurmuzachi istoric, Dimitrie Onciul, istoric (1856- 1923) membru titular al Academiei Romane; scriitorul si istoricul Teodor Stefanelli care a contribuit la punerea in functiune a Societatii Academice Arboroasa…; folcloristul Simion Florea Marian, scriitorii Iraclie Porumbescu si Constantin Morariu, pictor Epaminonda Bucevski si compozitorii: Ciprian Porumbescu, Tudor Flondor, Eusebiu Mandicevski. Tot in Bucovina, pe care a pomenit-o mereu cu o profunda iubire, a copilarit si a scris Mihai Eminescu. Dar… va trebui sa ne intoarcem putin in istorie, pentru a intelege mai usor aceasta perioada :

Pana in anul 1775, cand a fost rapita de austrieci, Bucovina nu a avut o istorie deosebita de cea a Voievodatului Moldovei, din care a facut parte in tot Evul Mediu. A fost locuita din cele mai vechi timpuri de geto-daci, mostenita fiind de urmasii acestora, românii. In impartirea administrativa a Moldovei medievale, acest tinut se numea Tara de Sus. Denumirea de Bucovina adoptata oficial odata cu inceputul administrarii habsburgice, nu e decat o varianta, romaneasca dar si slava, pentru Tara Fagilor sau Faget, cum o mai numeau romanii. Pana cand numele de Bucovina s’a impus, o vreme s’au folosit denumiri mai vechi: Tara de Sus/Tara Moldovei, Plonina, Cordon/Cordun si Arboroasa. Aceasta ultima denumire a fost reafirmata de un grup de studenti din Cernauti, in frunte cu Ciprian Porumbescu, Zaharia Voronca, Constantin Morariu si Teodor Stefanelli care au creat Societatea cu acelasi nume in anul 1875. In veacul al XIX, in Bucovina au imigrat numerosi straini din Galitia, astfel incat, in jurul anului 1880,in unele localitati romanii au fost depasiti numeric de acestia. Politic, pana in 1848, bucovinenii aveau doar 8 reprezentanti ai lor, deputati in Parlamentul de la Viena, aveau drepturi egale, participare la dezbateri, discursurile celorlalti parlamentari le erau traduse in romaneste. In urma unui Memorandum al bucovinenilor din 1848, incepand din 1849 au obtinut un statut de autonomie a Bucovinei in Imperiul Austro-Ungar, la titlurile imperialeale Imparatului Franz-Iosif adaugandu-se si acela de Mare Duce al Bucovinei. A fost creata Dieta Ducatului Bucovinei care s’a intrunit pentru prima oara la 6 aprilie 1861, unde erau reprezentate toate minoritatile, iar romanii detineau majoritatea. Astfel, Presedintele Dietei, Euxodiu Hurmuzachi, a devenit maresal al Bucovinei. Prin rezolutia imperiala din 26 august 1861, Bucovinei i s’a acordat dreptul de a avea un drapel in culorile albastru si rosu dispuse vertical, avand la mijloc stema cu capul de bour, precum si drepturile cuvenite statutului de Ducat al Imperiului Austriac.

Aceasta era deci situatia istorica si politica in 1853 , cand s’a nascut Ciprian Porumbescu, (atunci Golembiovski) la Stupca, fiu al preotului ortodox Iraclie si al Emiliei. Este bine cunoscut sistemul folosit in teritoriile ocupate de „vecini” de a schimba numele romanesti ale locuitorilor in nume straine, ceea ce explica si numele lui Ciprian… Ca preot ortodox Iraclie, tatal compozitorului, nu putea fi polonez mai ales ca numele de botez ale parintilor sai erau Tanase si Varvara, neaos romanesti. Iraclie si-a retradus numele in Porumbescu. El era prieten si avea aceleasi idei, facand si el parte din generatia pasoptistilor, cu Vasile Alecsandri, Mihail Kogalniceanu, Costache Negri, Gheorghe Baritiu, Aron Pumnul… In aceste conditii, Ciprian Porumbescu venea in timpul verii la Sipotele Sucevei pentru a lua lectii de muzica, la familia preotului compozitor Carol Miculi, om foarte cultivat, discipol al lui Frederic Chopin. La gimnaziul din Suceava a studiat pianul, orga si vioara. Aici a organizat primul concert, unde s’a bucurat de primele succese de artist. Plin de entuziasm patriotic, cum a fost in toata scurta lui viata, in august 1871, a participat la pregatirea serbarii de la Manastirea Putna, in amintirea lui Stefan cel Mare. Atunci a cunoscut pe Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Mihail Kogalniceanu, precum si pe alti studenti romani din Bucuresti, Budapesta,Viena si Paris. Dupa infiintarea Societatii Academice „Arboroasa” la Cernauti, in scurta vreme Ciprian Porumbescu, cel mai inflacarat dintre fondatori, a devenit Presedintele Societatii iar Zaharia Voronca, vicepresedinte. Sedintele Societatii erau completate cu concerte in care tanarul compozitor prezenta compozitii valoroase. In octombrie 1877 la Iasi se comemora centenarul decapitarii Printului Grigore Ghica, Voievodul Moldovean care se impotrivise turcilor la cedarea Bucovinei catre austrieci. La 12 oct. 1877, la Cernauti, autoritatile habsburgice pregateau festivitatea desvelirii monumentului Imparatesei Maria-Tereza. Cu aceasta ocazie, membrii

Societatii „Arboroasa” au trimis o telegrama de condoleante Primariei din Iasi, ceea ce a deranjat in mod deosebit acele autoritati habsburgice. Ca urmare, au fost arestati cinci membri ai „Arboroasei”, printre care Ciprian Porumbescu si Zaharia Voronca iar Societatea a fost desfiintata. Anul urmator, timp de 3 zile s’a desfasurat primul proces politic al Bucovinei. Cei intemninati au fost eliberati, dar Ciprian Porumbescucare era suferind, si-a agravat boala in timpul detentiei si s’a intors la Stupca. S’a stins din viata in luna iunie 1883.

Dupa prabusirea Imperiului Habsburgic, Consiliul National al Bucovinei, intrunit la 28 noembrie 1918 a decis in majoritate, Unirea cu Romania, care a fost recunoscuta oficial in 1919 prin Tratatul de la St. Germain.Ca provincii romanesti realipite patriei mama, Bucovina si Basarabia au fost rupte din trupul tarii prin invazia trupelor sovietice la 28.06.1940.Conducerea României in frunte cu regele Carol al II-lea au comis un act de tradare prin faptul ca au ordonat trupelor de la granița sa se retraga iar oficialitățile au părăsit orașele fara a face cunoscut nimănui de iminenta cedare a Nordului Bucovinei si a Basarabiei.Multa lume n-a stiut de aceasta cedare decat dupa ce s-a trezit cu trupele sovietice prin sate si orase. Pe atunci erau foarte rare aparatele de radio sau telefoane. Nici unchiul meu care era procuror la curtea de apel nu a stiut si a aflat mergind spre serviciu. In 1944, sovieticii au continuat sa mentina acea granita arbitrara si continua si in mileniul al 3.lea, mostenire a „comunismului cu fata umana” a fostului Presedinte Iliescu.

„Poate ca… cunoscand toate aceste evenimente, din copilarie, noi toti am primit o educatie patriotica ! Mama a murit cand eu aveam 2 ani. Nu o cunosc pe mama; dar atunci tatal meu s’a mutat din Balaceana intr’un sat, Iordanesti. De satul acesta ma simt eu legata. Balaceana o cunosc foarte putin, cat ma duc la un an doi, la mormantul mamei si al fratelui cel mic. Mama a murit la nasterea unui frate mai mic iar el, la scurt timp dupa mama. Tatal meu fiind preot nu s’a mai recasatorit si a dus o viata serioasa, asa cum se cere unui preot… In Iordanesti eu m’am simtit acasa. Pana la 8 ani, cand eram mica am stat la bunica Voronca la Suceava, dar vacantele le faceam la tata in Iordanesti”. De aceea, Doamna Tatiana scrie: „Mi-e inima ramasa’n Iordanesti/ Un sat stravechi din dulcea Bucovina./ Siretu-acolo mai suspina/ Si plang muscatele’n feresti./…/ Ascult si-acum cum geme Prutul/ In care ne scaldam atunci…/ Cutreieram paduri si lunci/ Sa cucerim necunoscutul/…/ Am ras, am plans si doine am cantat/ Cu inimi de copii curate…/ Si mai cantam si azi, in pribegie,/ Lui Stefan, Domnul Sfant, ce ne-a fost scut,/ Il asteptam sa vina peste Prut/ Sa ne’ntregeasca scumpa Romanie/(bi Idomo sum)

„Dupa 8 ani, m’a luat in gazda fratele tatei care era procuror in Cernauti.”

„Liceul l’am urmat la Cernauti, Liceul ortodox de fete „Elena Doamna”, inchinat Elenei Cuza… un liceu foarte bun, cu internat. Directoarea noastra era sora eroului luptator in 1918, pentru Marea Unire a Romaniei cu toate provinciile, bucovineanul Ion Luța. Unirea Bucovinei cu Tara. In acest liceu, am avut profesoare foarte bune. Numai ca, in clasa a 6a – 1940 – incep durerile: cu ce a fost pe mine, in bluza cu sandale, cu fusta strajereasca, am fugit atunci de rusi. 28 iunie 1940 ! Ziua primului refugiu. Este un document de epoca, multi n’ar intelege. Aici in Romania inca mai avem oameni care nu inteleg… de ce am fugit noi de rusi !!! Sunt inca oameni care nu vad decat ceea ce vor… cu ochelari „de cal”! securistii: pecetea comunismului inca este prezenta ! Am o poezie…”… Intr’adevar: „Pecetea comunista/ in multi din noi persista / si chiar fara de vrere/ ea iese la vedere/ prin fapte egoiste/si prin gandiri marxiste/…/ ce inspre rau te’ndeamna/ de nu mai stii ce’nseamna/ iubire, jertfa, mila…/ le faci pe toate’n sila,/ca n’ai nici o credinta/nici buna-cuviinta./Gandirea-i cenzurata,/… /…doar tu ramai stingher/cu soarta tot mai trista,/ca inca mai exista/pecetea comunista.”

La Cernauti, in sfarsit am avut o educatie patriotica foarte frumoasa; intre 15 si 20 iunie 1940, anul scolar s’a incheat si am plecat la Iordanesti, cu toate lucrurile mele, in vacanta la tata. In 25 iunie insa, am plecat din nou la Cernauti si mi-am operat amigdalele. 26, ultimatumul de care nu se stia , 27 – am facut 40°C, in 28 dimineata, vine unchiul meu de la tribunal si striga: „Repede! Plecam!” Matusa: -dar ce-i? De ce sa plecam? Vin rusii! Hotii au iesit din inchisori! Orasul este fara autoritati, se prada deja in oras. Matusa: dar ce facem cu copilul? O ducem la spital, n’avem ce sa facem… Eu nu puteam vorbi, aveam febra mare dupa operatie; scriu pe un biletel: nu ma lasati prada bolsevicilor, luati-ma cu voi! Dar ai sa poti merge? Merg! Chiar daca mor, nu ma intereseaza… mai bine mor cu voi… M’am sculat din pat, matusa s’a dus sa-si ia actele, banii si bijuteriile. Era dintr’o familie… Comorosan… de Profesori Universitari… Matusa era copil unic si toate bijuteriile i-au revenit ei: erau multe inele, bratari… zorzoane… isi mai pune si cateva toalete de-ale ei mai bune intr’un ”geamantanas”, actele insa, le-a luat unchiul intr’o servieta, a avut grija. Intre timp vine cineva si aduce o valijoara cu gulerele scrobite si coleretele pentru roba unchiului. Omul pleaca, plecam si noi. Geamantanasele le-a pus langa usa. Iesim din casa, eu cu mana goala, ca eram bolnava si coboram. Nu era niciun taxi, nici birja si am luat tramwaiul. Arhiplin. Toata lumea pleca! Am intrat in tramvai, in picioare asa bolnava cum eram, dar trecand pe strada Regina Maria, care este o strada comerciala, cu cele mai frumoase vitrine din Cernauti, ce-am vazut: vitrinele sparte si… golănimea in vitrina, care cu bratele pline cu blanuri, cu ghete, altii cu saci cu zahar, cu saci cu orez, altii aruncau din magazine si vitrine diverse lucruri pe trotuare… lumea prada… ca’n codru, m’am speriat ca o sa atace si tramvaiul… pentru ca noi toti eram cu valizele si ei stiau ca… nu erau goale… In sfarsit, am ajuns la gara mare am luat trenul, care era ultimul si in loc sa plece inainte de pranz, a plecat abia catre seara! Dar partea trista era că dupa plecarea trenului prin lunca Prutului am vazut tineri cu steaguri rosii si cu revolvere; au tras asupra trenului nostru. In trenul nostru s’a urcat multa lume, erau ca ciorchinii… Sus pe acoperisul trenului erau soldati.Cand au trecut prin tufisurile care erau linga linia ferata, auzeam si vedeam cum treceau gloanțele prin geamuri – de groaza ! Am ajuns la Suceava, unde matusa mea avea o verisoara. „Ne primesti?” „Cum sa nu va primesc?” Verisoara era invatatoare. Ne-a primit frumos si matusa ii spune: „N’am luat nimic, am ajuns saraci dar… macar bijuteriile le-am salvat!” Matusa cealalta…: „Hai, arata-mi bijuteriile .” „Poate ca am sa-mi vand din bijuterii si o sa putem trai, sa ne mai imbracam, ca… uite, acum e vara e canicula, dar vine iarna n’avem ce imbraca.” si, cand se duce matusa la geamantan… inauntru erau gulerele de tribunal ale unchiului… Asa ca, matusa n’a mai gasit bijuteriile. Valizele fiind 2 aproape la fel, unchiul a luat una si nu s’a mai uitat inauntru…?! Cred ca matusa s’a…cam scrantit putin, dupa aceea…N’a ajuns muritoare de foame, dar in valiza nu erau margele de sticla ci…briliante, diamante, iar ea era si foarte cocheta… A fost un mument tragi-comic din refugiul nostru. Tristetea abia acum incepe: eu eram singura, cu ei, dar tatal meu nu era. Tatal meu era in Iordanesti.Tatal meu, pregatea casa pentru vacanta noastra. S’a dus la moara, a adus faina de grau, de porumb, de orz si, pe drum a aflat ca vin rusii. Ca vin rusii… dar vin pana la Siret? Si-atunci, Iordanestii pe ambele maluri ale Siretului. Are sa fie pe partea de la Biserica la romani, sau pe partea cealalta si va trebui sa mute Biserica pe partea cealalta…?! Dar cand a ajuns acasa, s’a gandit ca ar fi mai bine sa plece; a dat sacii jos din caruta, nu si-a luat absolut nimic in afara de acte, a dat bice cailor si a plecat. S’a dus , nu stiu pana unde, dintr’un sat in altul… pana ce intr’o saptamana a ajuns si tata la Suceava. Aveam acolo, rudele mamei mele si in sfarsit, ne-am linistit. Saptamana aceea a fost ingrozitoare pana ce tatal meu a ajuns la Suceava. O saptamana pe care n’am s’o uit niciodata. Cat am plans si m’am rugat lui Dumnezeu… ca sa vina tatal meu si fratele sa fim impreuna. Eu credeam ca i-au luat rusii, erau in stare!”

„Anul acela a fost un an foarte greu: eu n’am avut lenjerie de schimb, ciorapi, plecasem cu ce eram pe mine si sandale.Toata vara am dat lectii. Aveam 15 ani si jumatate si terminasem clasa a 5a de liceu si noroc ca matusa din Suceava era invatatoare, avea la randul ei cunostinte acolo si, mi-a aranjat o serie de lectii. La toti corijentii din Suceava, le-am dat lectii: franceza,germana,romăna,latină… Sau pentru admitere in cls. a 5a de liceu sau pentru admitere in prima clasa de liceu. In felul acesta mi-am cumparat tot ce-mi lipsea. La un moment dat ne-am speriat ca vin rusii si la Suceava… si am luat trenul pana la Pitesti Am stat o luna la Pitesti – pana in septembrie – pana s’au linistit zvonurile. A fost un an greu la Suceava dar, un eveniment deosebit a fost in 22 iunie cand Maresalul Antonescu a inceput razboiul, de care ne-am bucurat…Intr’adevar, in toamna acelui an ne-am intors acasa. 1941, dupa ce au trecut ei Prutul! Ne-am intors acasa, unde totul era de refacut: toți pomii din gradina noastra au fost taiati. Aveam o gradina… un pamant bun… iar casa parohiala avea 3 camere vagon si alte2 camere. Din cele 3 camere, zidurile au fost date jos si au facut una singura foarte mare, in care sigur nu puteam sta. Ei facusera club… Asta a fost cu primul refugiu.”

„Am terminat liceul, am dat bacalaureatul si am vrut sa dau examenul de admiterea la facultate, dar tatal meu s’a imbolnavit, fratele a plecat in armată iar eu am hotarat sa raman acasa si sa-l ingrijesc pe tata. N’a fost cancer (cum se credea) a fost insa un ulcer gastric, din cauza stresului, a mancarii… in refugiu… L’am ingrijit,i-am facut mancare de regim si s’a facut bine pana’n primavara. …Dar am pierdut un an pentru studii. Oricum, in anul acela am fost invatatoare in Iordanesti si m’am atasat foarte mult de copii, de oamenii din sat si am ramas pana astazi prietena cu fostii mei elevi care au ramas sub ocupatie. Trist a fost ca in 1944, a trebuit din nou sa plecam… din 41 pana in 44, tata a ramas in Iordanesti unde oamenii au fost foarte cumsecade si care au facut un gest deosebit: dupa plecarea tatei, vecinii au intrat in casa, au luat tot ce au gasit de valoare si au ingropat, iar la intoarcere i-au dat totul inapoi. Un gest omenos, dovada ca tata a fost foarte iubit de credinciosi. Apoi tata a primit o „vitica” si alte animale de curte in asa fel incat in 3 ani aveam din nou o gospodarie normala…”

„Dar ce folos, daca in 1944… o bomba a explodat, ne-a deschis usile si ferestrele: AU VENIT RUSII ! Frontul inaintase, 25 martie, „Buna Vestire”. Cum eu aveam experienta trista a unui refugiu, am luat initiativa organizarii celui de al doilea refugiu: am inceput sa adun „țolurile” (covoarele), sa le cos impreuna, m’am dus cu ele langa dulap, am rasturnat ce era inauntru, pe ele, am facut 2 sau 3 baloturi pe care le-am cusut la capete pentru a le inchide, si le-am pus in caruta. De data asta am luat multe lucruri si perne si plapuma, imbracaminte… Pe fundul carutei am pus mai intai ovaz, paie, fan pentru cai. Apoi, rapid am pus servitorii sa adune gainile, le-am taiat, le-am fript pe foc si le-am pus in galeti pe care le-am agatat in afara carutei – ca nomazii – chiar si un ceaun am legat de caruta. Cand a venit tata de la Biserrica totul era gata de plecare. Mai intai m’am dus in grajd, am deslegat vaca, am sarutat-o, oile le-am sarutat, cativa copaci i-am sarutat si pe ei… cainii… si am plecat din nou. Pe drum am intalnit un profesor cu sotia si 2 copii… ne-au rugat sa-i luam si pe ei. Am aruncat un balot de-al nostru si i-am luat in caruta… Asa am plecat cu caruta, pana la Itcani unde am dormit intr’un loc in care cu o noapte inainte dormisera soldati: ne-au umplut de paduchi. Am trecut prin Suceava: Nu mai erau autoritati, nimeni nu mai controla nimic, noi am mers pana aproape de Bacau unde ne-am oprit iar tata s’a dus sa-l caute pe fratele meu care facea scoala militara acolo: scoala de ofiteri se mutase deja in Ardeal.

Am plecat prin Bacau pana la pasul Hârja – eu aveam caietul la mine si-mi notam tot, ce faceam si pe unde treceam. Am calatorit 6 saptamani cu caruta pana ce am ajuns in Banat, pentru ca noi primisem deja din februarie, ordine de serviciu: eu sa ma prezint la Hezeris, langa Lugoj, iar tata primise ordin sa se prezinte la Episcopia din Caransebes. Am trecut muntii si am intrat prin partea ocupata de unguri:eram escortati intr’o parte soldati unguri si in alta germani. Cu germanii m’am inteles mai bine ca vorbeam germana dar tot ne-au controlat cu baioneta ce aveam in caruta…” Nu pot uita nimic din cele ce s’au prtrecut in aceasta perioada de timp: in 25 martie 1944 am parasit definitiv – ce cuvinte dureroase – plaiurile Bucovinei si timp de sase saptamani am pribegit de la Iordanesti pana la Hezeriș, apoi la Crivina-Nadrag. Am trecut prin toata Moldova pana la Bacau, apoi prin pasul Hârja, prin tinutul „Trei Scaune” care era ocupat de unguri, am trecut printre baionetele ungurilor si ale nemtilor care ne-au controlat carutele… sirul nostru de refugiati era imens, cat vedeai cu ochii inainte si tot atata inapoi erau caruta dupa caruta, unele cu un cal, cu doi cai, doi boi, chiar erau si carute mai mici trase de o vaca. De multe ori vedeai si oameni pe jos, mergand pe langa caruta: era un fel de exod… foarte trist. „/Pribegi,/pe drumuri pustii/trec sute si mii/de care…/ Mosnegi,/femei si copii/plang soarta/si zilele-/amare…/Nici paine/nici apa/n’avem/si nimeni/nu’ntreaba/de unde venim/si ce vrem…/ (Cantec de refugiat – Ibi domo sum) Eu am scris toate datele si locurile pe unde am trecut, locuintele unde am dormit! De multe ori insa am dormit si pe marginea drumului; noaptea ne faceam mancare intr’un șanț, puneam cateva surcele, faceam focul, ceaunul mi-a fost cel mai bun lucru pentru asta. Cand am iesit din Moldova, fulguia… era martie la sfarsit, dar cand ne-am dus prin Ardeal… era foarte cald. Am trecut pe drumuri pavate pana la Brasov, Fagaras, Sibiu, (anul trecut 2007, am plecat cu o masina si am facut acelasi drum), la Orastie… la Orastie am dormit la un hotel – aveam atunci 19 ani, nu uit – sefa hotelului ne-a spus ca… „daca ati fi fost niste oameni cumsecade n’ati fi plecat, … nu va paraseati casa. De ce sa plecati? Rusii sunt oameni cumsecade. Comunismul are sa se instaleze si la noi si are sa fie bine”… si eu nu m’am putut abține si i-am raspuns: „sa dea Dumnezeu sa aveți si dvs. ocazia sa stiți ce fac soldatii sovietici si atunci sa simțiți ce-am simțit si noi”! Cand ne-am intors la noi in sat din primul refugiu, jumatate din sat nu mai exista, toti oamenii care au fost gasiti in sat au fost trimisi in surghiun pana in Siberia dupa ce le-au luat averile. In Banat, am stat un an si jumatate. Se zicea ca „Banatu-i fruncea”… dar satul Hezeriș nu era „fruncea”… un sat fara apa, cu mizerie multa fara wc. Tata a avut ideea sa puna strujeni de porumb (coceni) si sa faca un fel de adapost pentru wc. A fost foarte greu dar, abia acolo am reusit sa scap de paduchi! Eu credeam ca am o exema… sau o alergie…dar de unde! Ma scarpinam de paduchi… de corp si de cap! Mi-am distrus parul atunci: eu aveam cozi lungi, dar ca sa scap de paduchi, mi-am pus pe cap gaz, otet si sare si, mi-am invelit capul. A doua zi, este adevarat ca am scapat de paduchi si de ouale lor dar… si de „codite”… Am putine fotografii. Pe vremea aceea puțini se mai gandeau sa faca poze… „

„In vara aceea am fost invatatoare, si am plecat in toamna – cand a venit nenorocirea cu 23 august… si atunci am avut ocazia sa vad cum pleava satelor ia conducerea satelor si pleava orașelor ia conducerea oraselor – că se face inversarea valorilor si oamenii de treaba, serioși, erau foarte triști, parca simteau ce va urma… cand am auzit: urraa, e pace, m’am bucurat ca era pace, dar cu ce sacrificii?! Numai ca „nenorocitul ala” de armistitiu… n’a fost respectat de rusi!

„Am plecat din Hezeris, la Crivina Nadlag, sat de munte, unde nu am prea avut parte de soldati sovietici. Totusi in primavara lui 45, au venit comuniștii romani cu soldați sovietici in sat, pana atunci a fost bine, liniste. Sovieticii si comuniștii din noua conducere a satului ne-au necajit in sensul ca-l chemau pe tata si nu vroiau sa recunoasca, ca actele pe care le avem sunt legale… sustineau ca-s acte false si intenționau sa ne trimită forțat in URSS cine stie unde. Atat ne-au harțuit, in toamna 1945, am plecat din Crivina Nădrag cu trenul fara a lasa vreo adresa cuiva.Dupa 3 săptamâni de calatorie cu trenul ne-am stabilit la Suceava unde era casa bunicilor mei.Am fost pedagogă la liceul de fete din Suceava si am putut sa intru la facultatea de Teologie. In sfarsit am reusit sa fiu studenta la facultate si sa-mi pot mentine postul la liceul de fete.”

„In anul 1948 am facut licenta si am primit un post de profesor la Vatra-Dornei si pana in 1980… am predat de toate: am simtit pe pielea mea lupta de clasă. Eram fiica de preot, in 1954 m’au dat afara din invatamant, cand Teologia nu mai era buna! Pana in 54, fiind lipsa de profesori, am fost buna pentru tot ce trebuia facut: am predat romana, franceza si latina dar am simțit multele nedreptăți, cu care am luptat . In vremea aceea, puteai sa faci orice, oricat de bine… daca-ti lipsea „originea sanatoasă”, nu aveai nici o valoare! In partid… nu m’am inscris, am spus ca nu pot, ca sunt refugiata. Cand am fost data afara din invățământ, am fost un an si jumătate șef de transport auto la o fabrica. Am organizat manifestari culturale cu soferii si asa am ajuns sa fiu numită… „mama soferilor”.

„Am organizat spectacole pentru Stalin, am facut foarte multe… si pentru 8 martie… desi stiam foarte bine ca era o sarbatoare comunista. Trebuia, n’aveam incotro. Noi aveam o sarbatoare a femeilor: „Ziua mironositelor”… a treia duminica dupa Paște.”

„Aici in Vatra-Dornei l-am cunoscut pe sotul meu, un barbat inalt si foarte frumos… eu, de mica stiam ca sunt urata si proastra, deoarece matusa mea imi spunea asa, iar eu m-am ambiționat să-i dovedesc contrariul. Am purtat ochelari: pe langa strabism mai aveam si astigmatism . Eu m’am considerat „cenusareasa” familiei. Intr’un fel a fost bine… si am luptat ca sa nu fiu asa. Dar tata imi spunea ca… sufletul conteaza! Nu conteaza averea și frumusețea fizica ; de aceea am disprețuit bogatia, bijuteriile.

M-am casatorit in 1953 cu un profesor refugiat din Cernauți pe care l-am cunoscut la școala und funcționam la Vatra Dornei

„Parintii sotului meu erau: mama invățătoare iar tatăl profesor la scoala de surdo-muti. In 40 – 41, familia sa a ramas in Bucovina, sub rusi. Sotul meu si parintii sai au tremurat tot timpul, de frica deportarii.In martie 1944 s-au refugiat de la Cernauți, si din cauza pericolului de a fi deportati de catre noile autoritati romanesti care pactau cu sovieticii au fugit din Arad fara a lasa o adresa pentru a nu putea fi urmariți. Acest stres prelungit le-a grabit moartea:mama lq 01.05.1945 iar tatăl in 1947 de inima rea la Vicov und se mutase scoala de surdo-muți.Vicovul fiind o localitae pe granița de und privea tot timpul cu durere peste sîrma gimpată.

Soțul meu dupa perioada de front cand a fost desconcentrat a facut facultatea de Știinte Naturale la Universitatea din Bucuresti – era orfan – in conditii materiale foarte grele a urmat cursurile facultatii. Totodată se temea de deportare in URSS. Fiind născut la Cernauti, a trebuit sa-și falsifice actele. Deci ca student el era nascut in Suceava apoi ca profesor din nou a schimbat actele cu cele legale. Au fost situatii ingrozitoare in acea perioadă…

„Eu ca profesoara in Vatra-Dornei, am condus toate serbarile scolare, a trebuit sa-i cant si lui Stalin osanale – nu eu personal, dar așa era programul, trebuia facut… in fiecare saptamana incepand cu luna octombrie, faceam câte o serbare inchinata „marii revolutii socialiste din octombrie”… si in continuare pana la ziua lui „tatucu” – nu aveam incotro, mai ales ca fratele meu mai mare era inchis… era detinut politic fara a fi condamnat. Fratele meu a stat inchis la Pitesti, apoi la Canal în perioada din 1948 si 1953, cand el s’a intors si a lucrat in mina… ceea ce i-a inlesnit imbolnavirea cu silicoza. A fost decorat ca fruntas in productie si in felul acesta a putut sa mearga la Mitropolit care l’a ajutat sa obtina intrarea in biserica. Terminase facultatea de teologie, ii lipsea numai licenta. A fost preot 21 de ani. A murit in 1984 ¤

„Cand ma gandesc la tine,/ la suferinta ta,/ O rana-mi se deschide/ si-mi plange inima./ Canalul mi s’arata/ pustiu, cu vai adanci/ Acolo tu muncit-ai/ Flamand, batut, pe branci…/ Ti-aud si-acum oftatul/ adus de-un vant napraznic/ si geamat surd s’aude/ sub biciul unui paznic./ A ta durere, frate,/ o retraiesc si azi/ prin vantul care bate/ si suera prin brazi…/ (Ti-aud oftatul – Ibi domo sum)

Nu degeaba inchisoarea de la Pitesti a fost prezentată intr’un articol din „Pagini Romanesti”, ca demența bestialitații. Detinuții erau de preferinta studenți si mai ales din teologie. Din documente, rezulta ca in martie 1949 se aflau peste o mie de studenti in spatele acelor infioratoare gratii. Multi dintre ei au devenit victime si simboluri ale patimirii neamului. Se folosea cu succes bataia pana la lesin. Acolo se instituise teroarea continua zi si noapte… Daca cineva indraznea sa vomite, era obligat sa-si inghita voma. Daca victima sangera in timpul batailor, era nevoita sa-si linga sangele de pe jos, sa-l puna la loc in corp, asa cum pretindeau tortionarii. Alti umiliti, cu psihicul labil, din cauza batailor incasate pana la paroxism, isi varau capul din proprie initiativa-de teama-in hardaul cu excremente la simpla aparitie a unuia dintre tortionarii – calai. Metodele folosite de ODCC (Organizatia Detinutilor cu Convingeri Comuniste) erau inspirate din principiile pedagogice ale lui Makarenko exportate in Romania de cosilierii sovietici . La un moment dat celulele se golisera fara ca cineva sa fie transferat la alta inchisoare. Adevarul s’a aflat repede: peste 40 de tineri fusesera casapiti in floarea varstei, ingropati in locuri nestiute, fara cruce! Umilintele si crimele incredibile petrecute la Pitesti le-a confirmat si Nicolae Steinhardt in volumul „Jurnalul fericirii”, recunoscand ca si la Gherla se aplicau aceleasi metode. Sunt scene cumplite pe care multi supravietuitori nu au vrut sa le marturiseasca, de rusine sau din alte motive. Au preferat sa nu stie famiile si prietenii prin ce au trecut si cum au fost nevoiti sa se spurce pentru a ramane in viata. Ii incriminam pe informatori. In schimb ofiterii de Securitate care i-au coordonat isi incaseaza linistiti pensiile fabuloase, nederanjati de nimeni. Cruzimea metodelor folosite a fost ridicata la rang de politica de stat in numele luptei de clasa. Scopul era inocularea si mentinerea fricii in randul detinutilor politici,a posibililor opozanti si chiar a majoritatii populatiei tarii obiectivul fiind reeducarea, renuntarea la vechile simpatii si aspiratii. O forma cumplita de exterminare a fost contaminarea. Fenomenul Pitesti a fost de o unicitate abominabila. Se urmarea ca omul sa devina deșeu, sa simta o adanca scarba de sine. Torționarii,inițial victime au fost forțați sa creeze Omul Nou cu scop stiintific pervertit. Cautau sa vada care este limita suferintei umane sau la ce nivel se afla pragul suportabilitatii dementei lor. Cautau sa schimbe umanitatea din victime intr’o turma culpabila, schilodiții ajungand in pragul nebuniei. Delirul luase proportii nebanuite, țelul fiind desacralizarea si degradarea valorilor morale, umane, religioase si a intregului spectru educațional. (Tot ce am pus aici , in legatura cu Fenomenul Pitesti nu-i decat un umil rezumat ocolind totusi anumite detalii de-a dreptul execrabile).

„Asa cum eu nu m’am inscris in partid, nici sotul meu nu a facut acest lucru. Era nascut in Cernauti si, cei mai multi care erau nascuti acolo, la un moment dat, au fost exclusi. Ori, era mai usor sa nu te inscrii decat sa fii dat afara… Asa am scapat!”

„Eu, tot timpul am scris: am facut revista scolii, am condus-o, am facut cerc literar la scoala, am muncit mult ..pentru mine a doua familie a fost scoala. In 1956 s’a infiintat liceul din Vatra Dornei in care am predat… de toate fiind pusa sa accept tot ceea ce nu doreau altii sa predea.Printre multele șicane de care am avut parte, dupa mai multi ani de invătământ nu mi s-au recunoscut studiile la Facultatea de Teologie și serminarul pedagogic universitar cu specialitatea româna-istorie facute, motiv pentru care am facut inca un rînd de studii universitare si anume Facultatea de Filologie Iasi pe care am absolvit-o in 1962 si in1964 dupa 17 ani de invațământ a trebuit sa-mi dau examenul de definitivat.

„De cand sunt la pensie, scriu mai mult, si am publicat mai multe plachete de versuri: primul este „Ibi domo sum” (Acolo sunt acasa), e un mic volum, usor de citit, relizat de Nicolae Șapca fiul unui fost elev al meu din Iordanesti. „Satul Iordanesti este numai de români. (Și aceasta familie ca si multe altele din sat a avut de trait o mare nenorocire: cand fostul meu elev Aurel avea 10 ani si se gasea in 1945 cu parinții, refugiati de un an la Craiova, au fost chemati la primarie, i-au pus intr’o masina… pe tatal l-au trimis in Kazahstan unde a si murit iar pe mama si copil i-au trimis dupa un timp la Iordanesti,devenind in mod obligatoriu cetățeni sovietici. Iata cum romanii i-au tradat pe refugiati… mulți au pățit așa ! Cei care in 40- 41 nu au plecat, in 44 au plecat in refugiu, dar romanii nostri i-au tradat…Aceasta a fost mentalitatea urîtă a conducerii romanesti… incepuse politica de trădare… oribil, sa dai proprii cetațeni cadou unui alt stat care te-a inrobit afirmînd ca este eliberator ciuntind România prin ocupare samavolnică a Nordului Bucovinei si a Basarabiei.

„Mai Nicolae, in aceasta mapă sunt poeziile mele, eu vreau sa le pun pe foc, am prea multe, tu daca vrei, poti sa te inspiri din ele, poti sa le perfectezi si sa publici pe numele tau. Daca e ceva bun si vrei si poti sa publici, publica-le” I-am dat mapa aceea. Dar dupa un an, cand am venit la sarbatoarea „Limbii Române” la Cernauti, el mi-a facut cadou 300 de exemplare din acest micut volum de poezii:Ibi domo sum. Acest fapt, mi-a dat curaj.”

„Al doilea volum, „Rana deschisa”, cu harta Romaniei Mari pe prima coperta, a aparut in 1999, dar in 2001 am facut o reeditare cu o adaugire de alta cateva poezii, dar cu mai putine exemplare.Prima editie a fost repede epuizata si a mai fost ceruta.”

„In 2003, „Dor de Cernauti” volum bilingv romana si germana si tot in 2003, am tradus in germana „Ibi domo sum” pentru un alt volum bilingv.”

„In 2006, am scos tot cu harta Romaniei Mari pe prima coperta, „Eterne Vise”.

„Acum, aseara am lucrat pana la ora 3 de dimineata; cineva a venit sa ma ajute pentru computer, el m’a invatat sa lucrez pe computer. Am inceput pe la … 80 de ani! Bravo! Dar… nu vreau sa mor proasta! Deci, cartea la care lucrez acum, nu va fi… „originala de tot”. Titlul va fi „Dor de acasa” – si am ales din toate volumele acestea, poezii semnificative, cu dorul de-acasa, plus o poezie inchinata Cernautilor, (pe care am citit-o in catedrala) si, o prietena din Germania, mi-a adus poeziile bunicii ei, pe care le-am tradus in limba romana si am completat o alta carte bilingvă. La această prietenă din Germania am fost in vara trecuta si mi-a povestit de strabunica ei nemtoaica, femeie simpla dar cu talent, care a scris poezii. Prietena mea, mi le-a dat spunandu-mi ca n’are ce face cu ele, poate ma inspira pe mine… ceea ce mi-a amintit gestul frumos al lui Nicolae Sapca cu primul meu volum de poezii.Cartea mea va fi organizata astfel : 33 din poeziile mele, le-am tradus in germana si am facut partea intâia bilingva româno-germana si ale ei, partea a doua, germano-româna. Cand ea va veni aici in curand, va avea surpriza aceasta. Mie, mi-a facut o mare si placuta surpriza fiul elevului meu din Iordanesti… eu nu pot face altfel… Poeziile, nu numai ca erau scrise intr’o germana corecta dar si cu idei frumoase, cu rima… sigur ca versurile nu-s moderne… e normal… nici eu nu scriu modern, nu-mi plac versurile moderne… nu le inteleg. La noi, Nichita Stanescu, are unele pe care le-am putut intelege, altele nu…

„Deci : cartea mea cred ca va fi gata in iulie si se va numi „Dor de acasa”. Iar acum, Doamna va scrie… dorul ei de-acasa!”

Am considerat ca nu trebuie sa fac degeaba, umbra pamantului. Trebuie sa am un sens. Nu ma pot rezuma la o viata strict casnica. Sigur, stiu sa fac o curatenie stiu sa gatesc, stiu toate treburile pe care trebuie sa le faca o gospodina, dar n’am putut concepe sa fiu numai gospodina. Le admir pe gospodinele de profesie dar eu, n’am fost si nu voi niciodata o gospodina de profesie. Imi pare mult prea putin. Consider ca trebuie sa dau ceva in plus societatii, nu sa traiesc numai pentru burta, pentru buzunar… vreau sa fiu si pentru aproapele meu. De aceea chiar in invatamant cand am fost, eu n’am conceput sa-mi fac numai orele si atat. Eu am cautat sa ma imprietenesc cu elevii si, chiar si astazi am prieteni din fostii elevi. Cand am iesit la pensie, pentru mine a fost foarte dureros momentul in care trebuia sa ies la pensie. Ma consideram inutila. Exact, ca si cum as fi fost in pragul mortii. Dar, dupa pensie am intrat in activitate literara mai intensa, cenaclu literar. Cand am iesit la pensie, eram… in plin comunism, totusi, cum directoarea bibliotecii era o fosta eleva, acolo a fost un fel de oaza pentru mine si am putut, impreuna cu alti coegi iubitori de literatura si am facut un grup literar. Chit ca altii au condus… erau membri de partid, asta nu m’a deranjat nici odata, nu aveam veleități. Cercul meu literar se numea la scoala, „Cercul Nicolae Labis”. Acest Nicolae Labis, isi se zicea,el comunist. Dar… nu era un comunist decat de suprafata, pentru a-si putea publica poeziile. Era educat de comunisti, a facut chiar cateva poezii inchinate partidului dar, din convenienta.Apoi, ceilalti au hotarat sa schimbe numele cenaclului in „Lucian Blaga”… am fost bineinteles cu totii de acord. Mai ales ca Lucian Blaga a fost ostracizat la un moment dat si a trebuit sa faca niste concesii ca sa poata trai. Dupa „asa zisa revolutie”, care m’a entuziasmat la inceput, imediat mi-am dat seama ca franele tarii n’au fost luate de cei care trebuiau sa le ia si, am infiintat Asociatia „Pro Basarabia si Bucovina”. De ce? Fusesem inca in 1990 la Putna, la sarbatorirea lui Stefan cel Mare, la o intrunire a Asociatiei pentru literatură si cultură Bucovina. Au fost 3 zile de conferinte la care au participat si tineri si batrani din Basarabia si din Bucovina, din Cernauti si credeam ca… indata, indata se va face UNIREA. Entuziasmante au fost intalnirile respective si eu am vrut mai intai sa ma inscriu intr’o asociatie bucovineana si urma ca ei, sa-mi trimita formularele de adeziune. Nu le-am primit. Luand parte, in Bucuresti, la o manifestatie Cernauti-Chisinau-Bucuresti, am mers cu manifestatia in rand, cu lozinci cum era pe-atunci, in legatura cu unirea, am ajuns la casa lui Pan Halipa-malele pationt basarabean-

Acolo credeam ca ajung la sediul – Asociației pentru Literatura si Cultură Bucovina. Eu nu cunosteam casa… dar am intrat intr’o incapere si am intrebat de Dl. Colonel Galan, le-am spus de ce il caut si mi-au spus: Doamna, puteti intra si acolo daca vreti, ei sunt la etaj. Noi suntem aici si suntem in Asociatia Culturala Pro Basarabia si Bucovina. Acolo sunteti intr’un grup mai restrans. Noi cuprindem intregul teritoriu romanesc. Au reusit sa ma convinga si, ca sa nu mai urc scarile am ramas acolo, mi-au dat hartiile necesare, le-am completat iar ei mi-au promis ca vom lucra impreuna pentru toti romanii.”

„Am venit la Vatra-Dornei, am avut o intalnire cu vreo 20-40 de persoane foarte bucuroase de a lucra pentru Unire, fiind toti refugiati atat din Bucovina cat si din Basarabia. Un doctor, Tarasie Astanei.. m’a propus presedinte iar eu l’am propus pe el vicepresedinte. Am facut imediat o lista de membri fondatori, am facut actele necesare de inscriere a AsociatieiCulturale Pro Basarabia si Bucovina, la Prefectura. Am luat legatura cu scoala, cu fosti elevi care intre timp au devenit profesori si am facut intruniri cu profesori, cu ingineri, medici dar si cu elevi. Partea pozitiva a fost ca am avut membri, elevi din clasele a 7a si a 8a dar si din clasele a 10a pana la a 12a de liceu. Cu acestia am facut excursii La Cernauti – la Sarbatoarea Limbii Române. Am facut excursii si in Basarabia la Chisinau, la Soroca. Cu un grup de vreo 18 elevi am organizat o excursie la Drochiia si Râsscani, si cu cîtiva membridin asociatie, la o scoala de acolo. Cu acesti elevi am petrecut o saptamana placuta, cazati la oameni din localitate. M’am imprietenit cu o fata de acolo, Iulia Branza, fiica unui cioban din Basarabia care a fost probabil omorat pentru atitudinea lui româneasca. Fata aceasta, elevă deosebita din Râșcani, studenta eminentă la Chisinau, a fost ziarista, redactor la revista „Femeia Moldovei”, apoi a reusit sa ajunga la Cluj unde si-a facut doctoratul in filologie.

Eu am cunoscut-o pe ea intamplator la un simpozion literar din Radauti. Ne-am simpatizat reciproc… (tot asa si cu Dvs). Eu am luat cuvantul si i-a placut cum am vorbit si… , mi-a luat un interwiev… am ramas prietene. Am invitat-o cu fetita, Cezara, de Craciun si de Paste, de-atunci vin in fiecare an la Vatra-Dornei. Cu ajutorul Asociatiei Pro Basarabia si Bucovina, cu ajutorul Parintelui Valica am facut o colecta de bani si haine, lucruri din care am ajutat-o si pe ea. Am vizitat-o la Cluj unde si-a luat doctoratul cu 10… pe urma a fost muzeografa la muzeul de etnografie din Radauti.

„In fiecare an am fost la Sarbatoarea Limbii Române de la Cernauti. La Cernauti nu ma duc ca invitata, ma duc acolo ca sa revăd plaiurile stramoșești și să ma apropii de frații ramasi acolo,părăsiți si uitați de Țara Mamă. Merg special la cimitir, unde sunt inmormantati mari somitati intelectuale, eroi, mari patrioti romani. Oameni care si in timpul stapanirii austriece au luptat pentru romanism, pentru limba romana, pentru drepturile romanilor din Bucovina, pentru Ideile de Unire cu Tara Mamă.

„O alta excursie a fost organizata de Dl. Prof. Dr. Ion Berghia, vicepresedintele Asociatiei Pro Basarabia si Bucovina, basarabean, profesor universitar la Iasi. Ideea de a organiza aceasta excursie cu presedintii, sau fostii presedinti de filiale Pro Basarabia si Bucovina din toata tara. Am fost 32 de persoane. Mai intai a avut loc o conferinta la Muzeul Eminescu din Iasi unde, au venit numai somitati culturale, care au tinut prelegeri de literatura romana, de istorie, stiintele naturii, de medicina.A fost deosebit de interesant – dar mai ales impresionant la final Dl. Gavril Istrate 94 de ani, Alex Husar 90 de ani, un domn… Leucov, o doamna… Tininski medic; s’a vorbit despre necesitatea de a-i ajuta pe cei care doresc sa intre in Romania, sa primeasca mai usor vizele…

Noi putem intra in Basarabia sau in Bucovina, numai cu pasaportul, dar ei nu pot veni aici fara o invitatie si fara viza care este doesebit de scumpa iar demersurile pentru obtinerea ei sunt laborioase.Chiar daca Romania are 800 de locuri pentru studenti, nu pot veni mai multi de 5-600 de copii… Vorbim despre drepturile omului dar le călcăm in picioare.Studiile facute nu sunt recunoscute in ambele țari.

Am plecat dimineata la ora 3 cu autocarul, , spre Cernauti. Bineinteles, la vama am pierdut 2 ore…In vama am intalnit cativa romani, printre care fiul fostului meu elev din Iordanesti, Boca, ziarist in Cernauti, foarte bun roman. Cum la Cernauti am avut un ghid care nu stia nimic am explicat eu cele vazute arătîndu-le sala sinodala, unde s’au semnat candva, in 28 noembrie 1918, alipirea pe veci a Bucovinei cu Tara Mama, alipire care n’a durat decat 22 de ani si… indignarea mea este ca atat Iliescu cat si Constantinescu (amandoi fosti presedinti ai Romaniei post decembriste) au semnat in aceeasi sala… „ca nu ne trebuie nimic” sau „nu avem prtentii teritoriale”. Eu, asta numesc Tradare de Tara! La Cetatea Hotinului, am vazut Nistrul, mi-era dor sa intru cu picioarele in apa, mi-a parut rau ca n’am putut-o face. Am urcat pe toate scarile care erau pe-acolo, sa vad cat mai departe… Am avut un profesor de istorie de la Husi care ne-a povestit multe despre razboaiele Sfantului Voievod… De acolo ne-am mai oprit pe parcurs la cimitire unde pentru cate un patriot roman, preotul care ne insotea, „a facut rugaciuni. Romanii care traiesc acolo, veneau bucurosi sa ne imbratiseze frateste… „oare cand o sa fim impreuna?”… cu lacrimi ne intrebau… Am fost gazduiti in noaptea aceea la o scoala in care poetul Ion Vatamanu a fost director. Am fost apoi in casa mamei acestuia, care ne-a primit cu bucurie si ne-a pus masa; am constatat cat sunt basarabenii de ospitalieri: din toata saracia lor, isi dau si camasa de pe ei pentru oaspetii lor. Am plecat spre Soroca, undeam si dormit. La cetate. Eu cred ca orie roman trebuie sa vada Cetatea Soroca. Splendida! Domnul Bulat, custodele Cetatii, este o istorie ambulanta. Ne-a facut o lectie de romanism, de istorie, de toate luptele… (cetatea se mentine)… eu, m’as mai duce… A primit medalia” steaua Romaniei”, stie tot si stie sa se faca apreciat. Am continuat drumul prin Codrii Orheiului, aveam si dorinta de a vizita manastirea „Căpriana”, dar n’a fost timp. La Chisinau, am facut un tur al orasului, lumea s’a raspandit – avand cunostinte in oras, s’a depasit timpul care trebuia sa fie limitat pentru fiecare localitate… Eu m’am repezit sa vad din nou statuia lui Stefan cel Mare care vegheaza si acum cu crucea ridicata, care se roaga pentru noi si cu sabia in jos „prin pace la mântuire”!… Am vizitat si aleea splendidă a scriitorilor”.

„Ne-am intors rapid la autocar si… in drum spre Romania, ne-am mai oprit la casa de vara a unui veteran de razboi care este socrul Dlui Berghia – unde a fost pusa o masă cu toate bunatătile caci era deja Duminica Mare, s’a facut o slujba pentru pomenirea mortilor, apoi pentru aniversarea Dlui Berghia care implinea 60 de ani in 17 iunie. Multi inainte! Pe drum, in autocar a fost o atmosfera de sarbatoare, am cantat „noi suntem romani si aici pe veci stapani” – chiar in Chisinau… Am regretat si… raman cu acest regret ca n’am avut timp sa vizitam cimitirul din Cernauti…” „Ferice, ferice de ei,/ca nu mai pot sa vada/tristetea’nflorita pe strada/si pomii taiati din livada:/livada strabunilor mei…/ (Livada din Iordanesti – Ibi domo sum)

Povestirea Doamnei Tatiana Vlad-Guga, incepe foarte simplu: „Eu sunt foarte batrana.”… dar eu as fi foarte fericita sa pot realiza, ceea ce Doamna Tatiana Guga reuseste acum. Frumusetea sufletului care ii da puterea de a duce la bun sfarsit tot ce intreprinde, sentimentele prețioase pe care le arata lumii intregi in poeziile pline de dragoste si de durere fata de suferintele tarii care i-a dat nastere dar, mai ales instrăinarea pe care a trait-o… Exemplul Doamnei Tațiana este minunat ! Patriotismul de inalta ținută al Doamnei Tațiana Vlad-Guga este intr’adevar deosebit… Ca si cand ar spune celor tineri, ca si celor mai in varsta, iata cum trebuie sa ne iubim TARA : aparand-o de vrăjmași, dar mai ales … de noi inșine!

Scumpa Doamna Tațiana, sunteți o femeie strașnică !

Sisila Duldurescu, Paris.