În Căutarea Părinților – de Vitalia Pavlicenco
Pe Vitalia Pavlicenco am cunoscut-o acum multi ani in urma, cam prin 2000. In putinele conversatii si schimburi de mesaje de atunci mi s-a relevant ca o femeie deosebit de activa, o romanca in cautarea cailor verticale pentru exprimarea unor adevaruri fundamentale legate de istoria romanilor, de starea si drepturile lor dincolo de Prut, a romanilor obligati sa priveasca intr-o oglinda strimba, a unor vremuri dictate de rauvoitorii porniti impotriva unui neam latin.
In anii urmatori, drumurile noastre s-au apropiat, in dorinta de creare a unei stari de bine si normalitate pentru toti romanii oriunde s-ar afla ei .
In cele ce urmeaza, Vitalia se dezvaluie nestiuta, dincolo de femeia parlamentar si activist. Ea realizeaza o istorie succinta a femeilor din neamul ei, pe care nu am fi putut-o intelege fara prezentarea barbatilor care le-au sustinut intr-un scurt rastimp datorita tragediilor care le-au intrerupt viata. Femei romane aprige chiar daca singure, care si-au indeplinit datoria fata de copiii lor si fata de pamintul romanesc caruia i-au pastrat respect pina la moarte.
Vitalia, dincolo de Resume, este urmasa celor despre care povesteste emotionant.
Prof. Smaranda CAZAN-LIVESCU
In cautarea parintilor… Despre mama
Viaţa mea a fost plină de absenţa tatălui…Smaranda Cazan-Livescu, prietena mea din Atlanta, SUA, cu care am activat în cadrul Consiliului Mondial Român şi am fondat Uniunea Femeilor Române (UNIFERO), mi-a resolicitat un articol, scris de mine ceva mai îinainte, la rugămintea ei, pentru cartea “Femeia Romana dincolo de Resume”care urmeaza sa fie editata de UNIFERO. Pentru o vreme articolul a fost pierdut din motive tehnice. L-am regăsit si mă bucur că Smaranda mi-a amintit de el. Iata-l, impreunal cu fotografia mamei, precum şi cele ale tatălui, bunicilor, strabunicului…Probabil, nu întîmplător am postat articolul zilele acestea, cînd a trecut în nefiinţă poetul nostru naţional contemporan român Grigore Vieru, care a avut tema mamei, cea mai prezentă în creaţia sa…PasareaCînd s-a întors /La puii ei cu hrana, /Găsise cuibul gol /Şi amuţit. / I-a căutat / Pînă-i albise pana, / Pîn’ cînd în cioc / Sămînta a-ncolţit / (Grigore Vieru)Mă gîndeam, de mai multă vreme, să scriu un articol despre mama mea. Pentru aceasta, însă, credeam eu, e nevoie de două condiţii : să ajung în viaţă la capitolul “Memorii” şi să pot scrie într-o anume linişte sufletească, pentru a-mi controla sentimentele, deoarece, de fiece dată cînd mă gîndesc la mama, trebuie să îmi reprim lacrimile.Există ideea că cineva trebuie să fie mare erou ca să îl poţi evoca. Cred că în Basarabia, pentru cît au suferit românii aici, sunt puţini care să nu poată fi evocaţi drept eroi, exceptînd leprele comuniste şi vînzătorii de semeni.Mamea mea, Agafia Bordeniuc, a fost învăţătoare, între 1940 şi 1974, adică timp de 34 de ani. După ce a învătat în Alunişul de baştină, apoi la Bălţi, a mers la Iaşi. Îmi povestea ca bunicii mergeau la Iaşi în căruţa trasă de cai, să ducă banii pentru studii. Acolo studia şi sora mamei, la medicină. A învăţat bine şi a rămas cu amintiri pe toată viaţa. Eu aş fi dat orice ca mama mea să revadă locurile de la Iaşi, pe unde a călcat în adolescenţa şi tinereţe, deoarece a revenit în Basarabia în 1940, la vîrstă de 19 ani, şi nu s-a mai întîmplat să treacă înapoi Prutul. La graniţă i s-a luat un toc frumos şi nişte pantofi, “mai scumpi”, iar sora mamei, Dina, a cunoscut un întreg calvar prin „filtrele” sovietice, pînă a ajuns la baştină. Mama îmi povestea din copilăria ei cum învăţau şi cum trebăluiau fraţii şi surorile prin gospodărie, avînd oiţe, cai, iaz, şi mult pămînt. Mai tîrziu, prin 2002, eu am cumpărat ceva din terenurile avute de bunici pe dealurile Alunişului, deoarece, la împărţire în parcele şi cote (în loc pămîntul să fie retrocedat deţinătorilor şi moştenitorilor lor de gradul I şi II), s-a întîmplat că cei 8 ari de pămînt, reveniţi verişoarelor mele de la Aluniş, Rîşcani, la deal, să coincidă cu exact locul ce aparţinuse bunicilor, mamei mele, adică şi mie… Am cumpărat de la verişoară şi pe ceilalţi 22 de ari, de lîngă micuţa căsuţă părintească de la marginea Alunişului, unde s-a născut mama, ca să nu-i vîndă străinilor, Galea fiind nevoită să plece cu soţul şi patru copii în Ucraina.Revenită în Basarabia, mama a lucrat în cîteva sate ca învăţătoare, plîngîndu-mi-se de tot felul de abuzuri din partea funcţionarilor şi administratorilor de şcoli. S-a stabilit, dupa puţin timp, în comuna Grinăuţi, lîngă Pelinia, aproape de satul de baştină, Aluniş. În Grinăuţi s-a căsătorit cu tatăl meu, Victor Vangheli, învăţător, ca şi mama. El preda matematicile şi istoria. De remarcat că bunicul meu matern, Petru Bordeniuc, a devenit şi el – la tocmai 50 de ani! – “învăţător la clasele primare, luînd cîte un pui de copil sub cojocel, ca să-i încălzească, pe rînd, să reziste frigului. Asta mi-au spus-o locuitorii satului în timpul întîlnirilor electorale. El a devenit învăţător după ce îşi mai aranjase cumva copiii, iar sovieticii îi luase averile.Celălalt bunic, Gheorghe, un mare agricultor, a fost mobilizat de sovietici la 16 aprilie 1945, neavînd împliniţi 50 de ani, (după care se spune că nu mai mobilizau) dar l-au terminat, la scurt timp, kaghebistii, fiind turnat de chiar săteni. Cu Biblia subsuoară spunea continuu „ne-a mobilizat Antihristul”. Oamenii din sat mi-au zis că “turnătorii” au murit, cu toţii, în chinuri, rînd pe rînd… Bunica mea paterna, Elisaveta, a murit la 86 de ani, aşteptîndu-şi toată viaţa soţul, despre care s-a spus că era prin sudul Ucrainei, după ce reuşise să scape de moarte şi se ascundea sub alt nume, să nu fie prins… Asa se spunea …In realitate, nu a mai ştiut de el nimic. Bunica maternă, Catinca, a fost o femeie excepţională, aşezată şi cumpătată. Vrăciuia şi gîlcile la copii, dar nu ştia să citească, spre deosebire de bunicul Petru. Bunica ştia, în schimb, să danseze bine.Bunica mea paternă a suferit, alături de mama, a doua tragedie – tatăl meu a fost ucis la numai 24 de ani, din invidia unora de a fi acceptat ca el să conducă şcoala, după ce mai multi ani a fost mama directoare, dar renunţase pentru că aştepta naşterea mea, avînd-o deja pe sora Silvia. A fost o tragedie extraordinară în sumbrul an 1953, după moartea lui Stalin, cînd au fost amnistiaţi mai multi foşti recidivişti, racolaţi şi pentru a-l omorî pe tata. În actul rusesc de deces scria „polnoe otdelenie golovi ot tuloviscia”, iar în cel moldovenesc, obţinut ca duplicat mai tîrziu, – „decapitare”.Mama a ramas astfel, fără tata la copii, adică fără soţul cu care studia la fără frecvenţă, la Institutul „învăţătoresc” (pedagogic) din Bălţi. Mama nu a mai continuat, a fost toată viaţa cu „studii superioare incomplete”. A predat 34 de ani elevilor pînă în clasa a opta limba româna (i se zicea „moldovenească” atunci) şi franceză, pe care o ştia foarte bine de la Iaşi. S-au facut mai multe încercări să o scoată pe mama din învăţămînt pentru că spunea „popor”, şi nu „norod”, că avea icoană în casă. A avut şi atac de cord, dar a rezistat, fiind aparată şi de unii foşti colegi de-ai tatei. Mama m-a învăţat şi pe mine, eu eram eminentă şi premianta la învăţătură, dar a fost cu mine extrem de severă. A fost extrem de corecta în viaţă. Nu s-a recăsătorit. Mai mulţi, care au cunoscut-o, ziceau că e o „sfîntă”.Am avut rude în România, sora bunicii paterne Elisaveta – unchiul Anton şi tanti Claudia, care veneau sistematic la rudele de la Grinăuţi, căci am locuit mereu cu bunica Elisaveta. Ei ne aduceau discuri româneşti, aşa am ascultat-o pe Maria Ciobanu, pe alţi cîntăreţi români, “Balada” lui Ciprian Porumbescu, pe care a ajuns să o cînte şi fiica mea, Beatriz, violonistă. Poate că acest fapt m-a făcut să o dau pe Betty la o şcoală de muzică şi să îndrăgească vioara, ca şi noi.Apoi mama a cunoscut drama surorii mele abandonate de soţ cu trei copii. Impreuna cu sotul meu,Sergiu, am fost alaturi de sora mea. Victoraş, copilul cel mic al surorii, a murit, secerat de o pneumonie-fulger, în mîinile mele, iar peste un an, in 1987, “a plecat” şi mama, din vina medicilor care nu i-au administrat la timp heparină. Medicul curant al mamei este astăzi consilier municipal din partea unui partid liberal. Mă uit cu lacrimi în ochi la el… Cînd acest medic mi-a spus ce medicament era necesar, am găsit imediat medicamentul prin cunoştinţe (că aşa era pe atunci) însă era deja prea tîrziu. Deci, tot ucisă a fost. De medicina sovietica. A fost ucis tata, s-a prăpădit şi mama. Eu aveam 33 de ani. Mama vroia foarte mult să mai trăiască! Işi iubea pînă la lacrimi, ca orice bunică, nepoţii. I-a rezistat inima în timpul operaţiei însă au omorît-o neglijenţa şi indiferenţa medicilor . Mama a vrut să mai lucreze cînd a ajuns la pensie, dar a fost rugata să cedeze locul altcuiva, fiind apoi resolicitată la şcoală, unde insa nu s-a mai intors. A cunoscut şi abuzurile unui director ce dădea personal salariile, care îşi oprea din fiecare cîte o sumă frumuşică, „promitînd să o restituie mai tîrziu”; ceea ce nu se mai întîmpla. Mama s-a temut să se plingă cuiva. Spre sfîrşitul vieţii, acel director a orbit. O rană în suflet cu care mama a plecat în mormînt, a fost fratele cel mare, Vasile, ofiţer român, prăpădit pe la cotul Donului. L-au aşteptat toată viaţa bunicii, fratii şi surorile. Peste 50 si ceva de ani a revenit pe pamintul unde s-a nascut Vasile, sotul ei drag Liza, o femeie extrem de frumoasa, sotia lui Vasile, fiica unui preot de la Balti. Nici ea nu s-a mai recasatorit. Locuia la Iasi avand in gazda doi tineri de la Alunis, care au adus-o intr-o vara si pe ea in sat. Am stat de vorba. Ne-a povestit ca a ajuns la Cotul Donului si a gasit scris numele lui Vasile printre cei cazuti. Nimic nu e intimplator in lumea asta! Am in vedere studentii basarabeni din Alunis, care au nimerit in gazda la ea… Mama nu a apucat in viaţa ei condiţii bune, căci rudele pe linia tatălui, naşii mamei, au fost deportaţi.Nu şi bunica, pentru că era deja văduvă. Aici este postată şi o fotografie a străbunicului Gheorghe, datînd din 1942… dar nu este o fotografie a vreunei străbunici. Bunica mea paternă Elisaveta a rămas, şi ea, fără mamă, la numai 6 ani… Cea mai mare soră a ei, care i-a crescut pe toţi, căreia îi ziceam Nănuca Valea, a murit la 101 ani. În copilărie mergeam la ea, la Bălţi.Cînd m-am căsătorit eu, Sergiu i-a devenit mamei fecior şi bunicăi – nepot. L-au iubit enorm, ca şi pe fiica mea, Betty, căreia îi spuneau Beticuţa, iar Sergiu le-a purtat un respect nemărginit. Sergiu, îmi amintesc, îi gătea bunicii mîncare de post… Sergiu ştia ce e greul – cînd i-a murit tatăl, el, fiul cel mai mare, elev în clasa a şasea, avea în urma sa cinci fraţi şi surori, ultima în burta mamei.Mama a fost rezistenţa. Pe acele timpuri, după ocupaţia din 1940, a fost o învăţătoare-model, vorbea liber, fără ciorna, de la tribuna consfatuirilor raionale ale cadrelor pedagogice. O respectau învăţătorii care o cunoşteau. S-a ales cu multă recunoştinţă din partea foştilor elevi. Limba rusa a stiut-o foarte putin, neinvatind-o niciodata.Făcea totul pe lîngă casa, pentru că nu a fost mîna de bărbat la gospodărie. A trecut şi căruţa peste piciorul ei, cînd aducea hlujdanii de la deal, rezolva o grămadă de probleme bărbăteşti, lucru moştenit întru totul de mine. De fapt, viaţa noastră – a mea, a surorii, a mamei şi a bunicii – a fost plină de absenţa tatălui Victor… Cîntecul lui Pavel Stratan „Visul” este extrem de dureros pentru mine…Mama m-a învăţat alfabetul latin. Imi arăta, pe ascuns niste revistuţe româneşti pentru copii, mă ajuta la franceza. Tocmai de aceea, împreună cu foarte bine cunoscutul publicist şi lingvist Vlad Pohilă, am editat broşura „Să citim, să scriem cu litere latine”, pe care am dedicat-o mamelor noastre, cu două zile înainte de adoptarea în R.Moldova a grafiei latine în 1989 şi de conferirea statutului de limbă de stat. Am adus-o pe ea şi pe sora, cu cei trei copii abandonati, la Chişinău, într-o casă cumpărată pentru care am platit zece ani o datorie imensă- pentru o căsuţă unde ne-am “găvozdit” 8 suflete, pe strada Armenească. Mama nu a apucat să ne vadă, pe mine şi pe Sergiu, doctori în ştiinţă. Ea a murit pe 22 martie şi am înmormîntat-o în exact ziua cînd Sergiu trebuia să-şi susţină teza. Am susţinut ambii tezele în toamnă, Sergiu – în literatura spaniolă a sec.XIX, iar eu – în istoria limbii, sec.XVII, trecind cu niciun vot impotriva. Am un gol imens şi de neacoperit în suflet – de aceea e pentru prima oară cînd am reuşit să scriu despre mama, despre EA care m-a facut româncă, care cînta „Seara pe deal” de Eminescu, „Pe lîngă plopii fără soţ”, ea 6pentru care limba, literatura română, România, si istoria noastră erau valori de căpătîi. Nu a apucat sa traiasca macar inca doi ani pentru a prinde alte vremuri în Basarabia, cînd s-a adoptat grafia latina şi limba noastră drept limbă de stat. Iar cînd am trecut în 1987, pentru prima oară, frontiera cu trenul spre Iaşi, am plîns în hohote de emoţii nestăpînite, pentru că am ajuns la această clipă nemaicrezută în viaţa noastră, dar şi pentru că Mama nu a putut să trăiască şi clipa de revenire în România.Multe aş mai fi putut spune despre mama, despre ce mi-a povestit şi despre lucrurile pe care din teama de a nu fi pedepsiti noi, urmasii lor, nu le-am aflat decit dupa disparitia ei, prin informatiile pe care le-am adunat, fiind obsedată de gîndul de a scrie o carte – „În căutarea parinţilor”. Acesta este un inceput. Vitalia Vangheli-Pavlicenco