Maria-Zoe IONESCU
O cunosc pe Maria-Zoe din primele luni ale exilului meu ! Chiar foarte… la inceput, cand am fost incantata sa o am printre prieteni; cu cat timpul a trecut, fara sa stiu prea multe despre ea, mi-am dat seama intuitiv de forta spirituala pe care Zoé o degaja, de forta si frumusetea felului ei de a fî prietena: oricat de mult timp ar fî trecut fara sa ne fî putut vedea, la un simplu apel telefonic, firul se innoda ca si cand nu mai vorbisem… de… ieri ! Au trecut, iata, 23 de ani… si sunt tot atat de bucuroasa ca o pot avea alaturi de suflet. O consider, cum se spune la noi, un ,,om deosebit”!
Scriitoarea
Maria-Zoe lonescu, casatorita Vouillemy, s-a nascut in ziua de 27 iunie
din anul 1928… (din mileniul trecut), intr-un vechi si pitoresc
cartier din Bucuresti. Parintii sai, Alexandru lonescu, avocat si Zoe
lonescu, profesoara de romana si franceza, i-au facut ,,cadou” un
fratior, Alexandru lonescu Dr Inginer in Electrotehnica.
Maria-Zoe,
a facut cursul primar si primele doua clase de liceu la Institutul
Ortodox de Domnisoare din Bucuresti. Continuarea liceului a fost la
Liceul de fete „Domnita Ileana” din Bucuresti. Diploma de bacalaureat a
fost la Liceul „Mihai Viteazul” din Bucuresti, in anul 1946.
In
toamna anului 1946 s-a inscris la Universitatea din Bucuresti,
facultatea de „Limba si Literatura Romana” si cea de „Psihologie si
Pedagogie”. In februarie 1951 a sustinut Examenul de Stat, devenind
licentiata in Limba si Literatura Romana.
In anul 1947, s-a inscris
la Conservatorul din Bucuresti, sectia de „Drama-Comedie. Tot in anul
1951 a absolvit si Institutul de Arta Teatrala I.L. Caragiale
(I.A.T.C.), a sustinut Examenul de Stat, devenind licentiata in Arte,
specialitatea Actorie.
In anul 1968 s-a inscris pentru Doctorat la
Facultatea de Litere si Stiinte Umane Sorbonne din Paris. In anul 1971 a
obtinut titlul de Doctor in Estetica. (Fonostilistica aplicata la
teatru) cu teza: „Aspecte si probleme ale mesajului verbal in teatru”.
Intre
anii 1951 – 1954 a fost angajata ca actrita la Teatrul Tineretului din
Bucuresti. In 1951 a fost numita asistenta la Catedra de Istoria
Teatrului Romanesc din Institutul de Teatru.
In 1954, au inceput…
„problemele”: fiind bine pregatita profesional, a fost obligata sa
accepte numirea la Ministerul Culturii ca referent pentru, sau impotriva
pieselor de teatru pe care autorii cei noi, trebuiau sa le prezinte la
Minister. „O munca vadita de ideologie comunista”, spune Maria-Zoe
Ionescu, pe care nu a putut-o suporta mult timp, mai ales ca era presata
de politrucii ministerului, sa devina membra de partid. A cerut
demisia, care i s-a aprobat dupa sase luni. Dupa multe incercari printre
care s-a strecurat, a reusit timp de 27 de ani, sa ocupe un post de
cadru didactic la Institutul de Teatru si sa functioneze ca asistenta,
iar apoi ca lector universitar.
In
1978, a cerut iesirea la pensie… Munca ei cu studentii nu avea un
vadit caracter ideologic, caci era vorba despre corectarea defectelor de
vorbire si expresia artistica a cuvantului pe scena. Pentru aceasta
munca nu era nevoie sa fie membru al partidului comunist. A format
vorbirea scenica a multor generatii de actori, care si azi ii sunt
recunoscatori.
Amândoi, frate si sora, traiesc acum in afara granitelor Romaniei.
DE CE ?!
Iata câteva explicatii date de Maria-Zoe:
,,Casa bunicilor si a parintilor mei se afla la poalele dealului Uranus, nu departe de intersectia dintre Calea Rahovei si strada Antim, in apropierea Pietei Regina Maria. Un cartier cu vadita amprenta comerciala, din care nu lipseau nici lacasuri de cultura: scoli si licee, cinematografe, impunatoarea sala de festivitati a fabricii de bere Bragadiru, unde se dadeau spectacole si se organizau baluri, ceea ce – pe vremea aceea – inlocuia televiziunea, internetul etc. In cartier se aflau de asemenea, cabinete medicale sau de avocati, locuinta scriitorului Zaharia Barsan, a organistului, profesor de pian, losif Paschill.”
„Bunicul
meu avea o pravalie de angrosist de peste in Piata Regina Maria si alta
in Piata Obor. El isi incepea ziua de munca dis-de-dimineata cand
trebuia sa primeasca marfa, pe care apoi sa o distribuie magazinelor
care vindeau in detaliu, sau restaurantelor din centrul orasului; pentru
el nu exista vacanta, se odihnea numai duminica – ziua Domnului – si in
zilele de mare sarbatoare crestineasca precum Nasterea Domnului,
Invierea, Inaltarea sau Rusaliile… Bunica mea, femeie darza si
autoritara, diriguia toata gospodaria. Simpla, fara invatatura, dar cu o
inteligenta si o perspicacitate deosebite, foarte harnica, a reusit sa
chibzuiasca agoniseala bunicului, sa devina amandoi oameni instariti,
proprietari de multe case…”
,,Pe
tatal meu, unicul lor fecior, l-au indemnat si i-au inlesnit sa faca
studii superioare, sa devina avocat pentru a putea administra conform
legii, castigul sau profîtul material al negotului. I-au deschis biroul
de avocatura tot in casa lor !”
„Tata avea o fire de artist. Un bun si solicitat avocat, cu o dictiune remarcabila, iubea muzica. Inca din liceu, canta in corul bisericii Sf. Niculae Vladica – la care bunicul meu facea parte dintre ctitori. Tata avea multi prieteni intre cantaretii de opera si de opereta, ca : George Niculescu Basu, Vladimir Maximilian etc.”
„Mama mea, provenea dintr-o familie modesta, un tata… chefliu si o mama vitrega, vitrega ! A luptat si a muncit din greu, in toate vacantele pentru a-si face liceul… apoi Facultatea de Litere. Era foarte inteligenta, cu o cultura profunda. Si mai era… si, foarte frumoasa! Cand a intrat in familia instarita a bunicului meu, a cautat sa transmita atat mie cat si fratelui meu, setea de cunoastere, apropierea de arta si de literatura. A facut totul pentru a ne da o educatie aleasa. Astfel, mi-am petrecut copilaria in mediul de asidua munca a bunicilor mei si printre cartile bibliotecii parintilor. O biblioteca aflata in biroul de avocat al tatalui, biblioteca ale caror taine le-am descoperit indrumata de mama.”
„Aveam o fire inegala: fie cu explozii de bucurie sau de plans, pe care le manifestam fara nici o sfiala, fie cu taceri indelungate, cand ma retrageam in lumea mea inchipuita, ce o ascunsesem in peretele de langa patul meu. Erau adunate acolo chipuri din povestile sau poeziile, pe care cu usurinta le invatam pe dinafara, erau acolo piticii mei, adica acei oameni ce-i alegeam din viata inconjuratoare. Puteam sa-i iubesc, sa-i cert sau sa-i pedepsesc asa cum imi placea… nimeni nu stia de piticii mei, nici chiar mama. Erau taina mea, cea nepatrunsa si nestiuta de nimeni. Chiar in anii in care eram la scoala primara, am continuat sa am in perete o astfel de lume inchipuita. Daca invatatoarea ma dojenea, daca vreo colega ma supara, taceam ca o proasta, dar seara imi luam revansa: le transformam in pitici, pe care ii judecam si-i pedepseam dupa pofta inimii.”
„In
anii de liceu, ma intalneam tot mai rar cu aceasta lume de pitici
pentru ca imi placea mult gimnastica, sa inot, dar mai cu seama sa
desenez. La desen, eram cea mai buna din clasa. La fel si la
compozitiile libere de la limba romana. Aveam mare incredere si curaj
fata de profesoara mea, poeta Agatha Grigorescu Bacovia, sotia marelui
nostru George Bacovia. Ea ma incuraja prin laude si note foarte bune, ma
ierta usor daca faceam capricii neinvatand cateodata anumite reguli
gramaticale. Statea mult de vorba cu mine, ma indemna sa citesc din
clasicii nostri, ceea ce nu indica altor eleve. Intr-o zi mi-a propus sa
vin la ea, sa ma cunoasca si sotul ei, George Bacovia. Imi amintesc ca
locuiau intr-un cartier marginas, chiar de mahala, din sudul
Bucurestiului, intr-o casa modesta, dar intesata de carti, reviste,
ziare. El, era un barbat slab, cu chip bolnavicios, cu voce scazuta. Ma
sfredelea insa cu o privire adanca si imi punea fel si chip de
intrebari. Ciudat, n-am fost nici tacuta, nici sfielnica. Cu sinceritate
deosebita i-am destanuit din gandurile mele, din placerea ce-mi dau
cantecele comice ale lui Vasile Alecsandri, incantarea ce mi-o produce
citirea si recitirea lui „Harap Alb” al lui Ion Creanga.”
„Sunt foarte multi ani de atunci dar n-am uitat sfaturile lui: „Fetito, citeste, citeste cat mai mult… Fa insemnari cand iti place o fraza… Ia un caiet si noteaza cuvintele, acele ce-ti plac, felul cum sunt oranduite substantivele cu verbele, cum apar comparatiile subintelese prin adjective si adverbe…noteaza frazele ce consideri unice ca stil…imbogateste-ti limba noastra… atat de frumoasa… Si scrie orice, pune pe hartie tot ce-ti trece prin minte… Cine stie, poate.. poate si tu ai sa mestesugesti pana in scrieri…ai inclinatie!”
„Am ascultat de indemnul ce mi-a dat, mi-am cumparat caiete, in care notam fraze intregi din scrierile lui Mihail Sadoveanu, din cele ale scriitorilor pasoptisti ca Mihail Kogalniceanu, Alecu Russo, Costache Negruzzi, metafore, figuri de stil ale lui Mihai Eminescu… Inventam fraze, inventam personaje, le puneam sa discute, sa se iubeasca, sa se infrunte.. Scriam orice, prostii, dar scriam cu placerea retragerii intr-o lume inchipuita, numai a mea, caci n-aveam curajul sa arat nimanui. Nici mamei! Acum, scrisul era „taina” mea. Daca destinul m-a dirijat catre teatru, dandu-mi multe bucurii sau impliniri, o coarda a sufletului vibra continuu catre misterul unic al cuvantului scris.”
„Am publicat destul de tarziu. In 1953, cu ocazia celui de al V-lea Festival Mondial al Tineretului si Studentilor, Uniunea Scriitorilor a organizat un concurs literar pentru poezii, schite si reportaje. Am avut atunci curajul sa trimit o schita intitulata „Cantecul prieteniei”. Dinte cele 600 de lucrari trimise 80 au intrat in discutia juriului, iar la trierea finala schita mea a primit o mentiune. Pentru prima oara, numele meu a aparut alaturi de cunoscuti scriitori ca: Nicolae Labis, Tiberiu Utan, Ion Lancrajan, Traian Cosovei, Valeriu Gorunescu.”
„Am avut atunci o bucurie neasteptata si imboldul de a deschide mai departe ascunsa mea tainita a scrisului. Astfel, din anul 1954, la concursul literar, initiat de revista „Tanarul scriitor”, am scos din dosarele mele colbuite o piesa de teatru, scrisa nu demult si am trimis-o , pentru participare la concurs. O alta multumire euforica: am obtinut premiul doi, stabilindu-se publicarea piesei.”
„Numai ca, entuziasmul meu m-a impiedicat sa intrezaresc cum nori intunecosi se aduna la orizontul unui autor. Dupa ce am incasat banii de la premiu am facut contractul, s-a stabilit tariful de rigoare si mi s-a explicat ca in piesa trebuie sa apara mult mai precis, lupta pe care trebuie sa o dam pentru construirea socialismului, pentru transformarea constiintei tineretului. Ca sa reusesc, voi fi ajutata de un tanar redactor. In sinceritatea mea naiva, am incuviintat indrumarea. Numai ca acest redactor atat de mult a modificat lucrarea mea, incat am avut o cumplita deceptie. Nu mai puteam da inapoi, refuzand publicarea. Singura solutie a fost sa-i propun sa semneze alaturi de mine. A acceptat. Asfel, in anul 1955, revista „ Tanarul scriitor” nr 6 , publica piesa „Flori de visin” de Maria-Zoe Ionescu si Adrian Cernescu. Piesa era insotita de o nota a Luciei Demetreus. O piesa ce-mi devenise straina, o alta decat cea care fusese premiata. O piesa de teatru care, desi a avut cronici incurajatore in „Scanteia” mi-a starnit indoiala asupra viitorului penei mele, facandu-ma sa sovai de a raspunde la alte solicitari de contracte.”
„Cand in 1958 am dus la Uniunea Scriitorilor un roman din lumea studenteasca, le-a placut tema noua si interesanta, dar, – dar pentru ca intotdeauna trebuia sa existe un „dar”- mi-au facut multe „indrumari constructive”: trebuie sa apara un secretar U.T.M. cu rol pozitiv foarte important, sa fie demascata perfidia si impotrivirea profesorului fata de transformarile sociale din tara noastra, sa apara clar eroi pozitivi, adica studenti proveniti din clasa muncitoare, clasa cea mai inaintata, combativa si revolutionara etc. etc…”
„Am ascultat, am notat, dar am inteles ca scriitorul trebuie sa se supuna total unei ideologii, care promoveaza formule precise ale „realismului socialist”.
„Am avut un clocot de impotrivire dar n-am tagaduit, nici n-am raspuns potrivit indrumarilor primite. In schimb, am povestit totul, tatalui meu. El, un om lovit dur de trasnformarile sociale din tara noastra, el, avocatul lucid si bun cunoscator al legilor, si-a dat parerea. A fost un sfat pe care mi l-a dat cu intelepciune si pe care l-am urmat cu incredere, toata viata. (Mai ales ca avusesem de suportat consecintele transferarii mele din teatru la Ministerul Culturii, cat si periclitarea postului de asistent la Institutul de Teatru):
-„Ce sa-ti raspund, fata draga, daca te mananca degetele sa apuci condeiul, daca vrei sa devii scriitoare, atunci trebuie neaparat sa te balacesti in ideologia comunista, trebuie sa le canti in struna!… Ai proba consecintelor dure, pe care le-ai avut de curand, cand te-ai opus sa fii functionar ideologic la Cultura, cand drept pedeapsa ti s-a periclitat si postul de cadru didactic la Institut!… Ai avut marele noroc sa fii ajutata sa intri la Catedra de Vorbire scenica de acei actori profesori, care ti-au apreciat calitatile si puterea de munca. Pentru ca sa-i inveti pe studenti sa vorbeasca bine pe scena, n-ai nevoie de ideologie, nu trebuie sa fii nici membru de partid… Concenteza-te asupra acestei tehnici vocale, faureste-ti metoda ta de predare, metoda cu rezultate concrete, care sa te impuna, sa fii necesara!… Ai licenta de filolog, stapanesti bine fonetica limbii noastre, ai invatat sa manuiesti din cheitele actoricesti, iti place muzica ….
Daca te faci utila, nimeni si nimic nu te va atinge… astazi, cand s-a instalat la noi o ideologie – din pacate – tiranica si fara scrupule… renunta la scris! Renunta sa mai publici..”
„Am inabusit cu durere aceasta chemare spre scris… poate chair vocatie. Mi-am ferecat-o intr-un serteras din strafundul sufletului, tot asa cum,, copila, ascundeam in peretele de langa pat lumea mea de pitici… M-am aruncat cu toata pasiunea in arta vorbirii scenice, i-am descifrat multe taine, i-am gasit multe frumuseti. Am predat-o studentilor actori, mai bine de 25 de ani si am multumirea ca am adus mica mea contributie profesionala unor actori de prestigiu ai scenei noastre precum Alexandru Arsinel, Marin Moraru, Horatiu Malaiele, Maria Ploie, Rosina Cambos, Jeannine Stavarache, Daniela Anencov si altii…si alti…{mospagebreak}
In toata aceasta perioada, m-am concentrat asupra muncii pedagogice, am alcauit multe exercitii de corectare a unor defecte de vorbire, am colaborat indelung cu colegul meu de la tehnica vocala, cantaretul de la Opereta Gabriel Gheorghiu pentru inarmarea studentului actor cu o vorbire artistica, am prezentat comunicari stiintifice in legatura cu mesajul verbal al actorului, asupra traditiei si inovatiei in vorbirea actorului pe scena, ca de exemplu:
- Mihail Eminescu despre vorbirea actorului.
- Traditie si inovatie in interpretarea dramei istorice romaneseti.
- Mesajul verbal al actorului.
- Arta vorbirii si formarea actorului.
- Principiul armoniei intre expresivitatea fapturii actorului si vorbirea sa scenica.
- Necesitatea constientizarii exercitiilor de vorbire.
-
Caiet de texte si fragmente din piesele clasice universale si romanesti pentru formarea unei vorbirii scenice artistice etc
„In toata aceasta perioada, n-am asternut nici macar o pagina de creatie literara –propriu zisa. O inclinatie, pe care uitasem cu desavarsire ca o am…”
„Dar, intr-un an, intr-o zi, cand am vazut cum s-a demolat cartierul meu, cum a pierit sub buldozere casa in care m-am nascut si am trait 50 de ani, eram atat de zdrobita sufleteste ca, din strafundurile sufletului meu a rabufnit dorinta apriga de a striga tuturor drama orasului lui Bucur, drama locuitorilor. Am pornit sa iau note, sa scriu pagini despre ceea ce vedeam. Note unice, pe care intentionam sa le public in Franta… Numai ca, la intoarcerea spre Paris, la vama de la Curtici, „mana lunga” a securitatii mi-a confiscat toate caietele, toate cartile pe care le aveam la mine. N-am putut salva decat fotografiile, singura amintire a acelui dezastru din Bucurstiul…”iepocii de aur”!
„Faptul ca, intr-un moment de cumplita indurerare am chemat in ajutor condeiul, care asternea totul cu mare usurinta, am avut dorinta de a redestepta inclinarea ce o aveam in tinerete… Am reinceput sa scriu si asa, am asternut urmatoarele lucrari:
- Casele graiesc, roman, Editura Litera, 1996.
- Pacatul cel vechi aduce rusinea cea noua, nuvela, Editua Litera, 1998.
- Istoria unei bancnote si a unui galben, nuvela, Editura Semne, 2000.
- Incurcatura, trista comedie, Editura Semne, 2001.
- Diabolos denumit si Nefartatul, fantezie literara, Editura Semne, 2007.”
„Nu am avut nicodata intentia sa parasesc definitiv Romania pentru ca tineam mult la parintii mei, cu care locuiam impreuna in casa in care m-am nascut. Apoi, meseria mea de profesor de dictiune, nu-mi oferea nici o posibilitate de lucru in strainatate: oriunde, unde as fi mers, eram fara meserie si trebuia sa reiau viata de la zero. Nu eram de acord cu ceea ce se petrece in tara noastra din punct de vedere politic, detestam dictatura, dar nu protestam sub forma de dizident caci, indrumata de sfaturile tatalui meu, aduceam la tacere orice izbucnire de reolta, imi vedeam constiincios de munca, nu apaream cu nimic in evidenta, nici in vorba nici in scris. Era de fapt, atitudinea luata de multi oameni cinstiti de la noi, care au suportat tacuti oportunismul celor ce faceau legile., neprimind posturi de raspundere, nici activitati politice, nefiind deci membri ai partidului comunist. (In definitiv, trebuia sa mai ramana si romani in Romania unde, era mult de lucru pentru incetinirea procesului de distrugere a culturii si artelor din tara noastra…era, ceea ce se numea „rezistenta pasiva”).
Mijirea intentiei de a ma elibera de sufocarea intelectuala, in care traiam in acea vreme, a fost de fapt o consecinta a obtinerii Diplomei de Doctor la Sorbonna
Nu aveam specialitatea de fonostilistica in Romania. Am fost la Moscova si la Leningrad (St. Petersburg ) si s-a convenit sa-mi fac doctoratul la Institutul de Teatru din Moscova. Cum spre anii 1966-1967 raporturile politice dintre Romania si URSS prezentau unele contorsiuni, Ministerul Invatamantului de la noi, a sovait sa mai trimita cadre pentru studii superioare – cum se preceda in mod obisnuit. Am incercat sa merg la Halle, in fosta Germanie de Est. Acolo, mi-au cerut pentru examenul de admitere ca prima materie, nu cunostintele de specialitate ci… marxism-leninismul. Am renuntat categoric. Basta!
Aflandu-ma intr-o scurta calatorie de studii la Paris, (calatorii in strainatate, mi s-au aprobat cu precadere in tarile socialiste, stiind bine ca ma voi intoarce, din cauza grelei suferinte a mamei mele), am fost la Institutul de Fonetica al Sorbonnei, am discutt cu directorul, care m-a examinat mult din punct de vedere profesional pentru ca apoi sa-mi spuna ca as putea sustine doctoratul la Paris. Curand dupa aceea, am primit la Institut (Bucuresti), aprobarea de incepere a doctoratului si formularele de inscriere. La Ministerul Invatamantului a fost o adevarata revolutie caci, dupa cel de-al doilea razboi mondial se terminase buna traditie ca profesorii sa fie Doctori la Sorbonna…as fi fost prima, care reluam frumoasa traditie dar… nu eram membra a partidului (unic) comunist deci, nu puteau avea incredere. Norocul meu a fost ca, in acea perioada Rector al Institului de Teatru era Costache Antoniu, prieten cu tatal meu din tineretea lor, care a girat pentru mine in fata cadrelor superioare de partid. Asa se face ca spre sfarsitul anului scolar 1968, mi s-a permis sa merg la Paris, sa sustin primele examene ale primului an de doctorat,
Am intrat intr-un mediu Universitar necunoscut, cu metode de lucru moderne in laboratorul de fonetica, cu prelegeri si seminarii, in care descopeream limitarea informatiei mele stiintifice, marea ramanere in urma, chiar decalajul intre ceea ce stiam si preogresul facut in lume, in domeniul cercetarii lingvistice.
Am reusit sa trec o parte dintre examenele primului an de doctorat, dar la examenul de limba franceza eram foarte slaba, trebuia sa-l dau din nou in toamna. Directorul meu de studii, cercetatorul ungur Ivan Fonagy – care parasise Ungaria – a insistat sa raman la Paris in perioada vacantei de vara pentru a-mi perfectiona franceza si a frecventa biblioteci, cu scopul de a-mi acoperi lacunele de cunoastere profesionala. Tot el m-a propus pentru o bursa de studii.
Am ramas, am anuntat Institutul de la Bucuresti, dovedindu-le situatia prin adeverinte si acte.
A fost o vara foarte grea caci trebuia sa muncesc din greu ca femeie de serviciu, pentru a-mi plati chiria si hrana. O vara grea pentru ca au inceput amenintarile din tara si la consulat, cand am cerut prelungirea vizei. In acelasi timp, parintii au inceput sa fie „vizitati” de agentii de securitate si bineinteles nu ca sa le spuna cat de mult ii iubesc…{mospagebreak}
In toamna am primit bursa Statului Francez pentru anul scolar 1969 – 1970. Am putut sa ma echilibrez din punct de vedere material si sa incep sa lucrez pentru teza de Doctorat. Am avut atunci multe avantaje, oferite studentilor straini –o veche traditie culturala in Franta – am putut sa vad spectacole, am asistat la cursurile de arta actorului, la Conservatorul de Stat si la cele particulare, sa cunosc personalitati marcante din cultura franceza si din cea romaneasca in exil, sa vizitez gratuit muzee, sa particip la diferite excursii, organizate pentru studentii straini, in renumite regiuni ale Frantei. Am cunoscut pe scriitorul Pierre Emmanuel, academician si director al Centrului de Studii al Civilizatiei franceze si europene din secolul xx, am devenit membra a acestui Centru. Cunostintele mele s-au imbogatit printr-un orizont larg de cultura. Am inteles clar cum ideologia realist-socialista mi-a inchistat gandirea prin lozinzi, cum mi-a limitat pasii spre progres. Am mai inteles ca in tarile capitaliste seriozitatea in munca este primordiala. A minti acoperind aparentele prin lozinci; a minti profitand de privilegii politice mai mari sau mai mici, a minti acoperind necunoasterea profesionala prin simplu carnet de partid… toate acestea n-au valoare in fata competentei ce ti se cere, a luptei de rivalitate ca in teatru, unde valoarea se afirma, prin talent si munca.
Am inteles apoi, cat de grea este viata celor care au parasit tara, cate sacrificii si renuntari li se cer ca emigranti, cat de greu razbesc, mai ales in arta, sa obtina un loc corespunzator capacitatii lor. Am avut o lectie de viata deosebit de clara, obtinuta prin largirea orizontului de cunoastere sociala a lumii. Apoi, mi-am dezvoltat gustul estetic, apropiindu-ma de rafinamentul unui popor de veche traditie culturala si artistica.
In acest timp, bola mamei se agravase iar tata primea vizite amenintatoare de la militie , care vroia sa aduca o familie in spatiul meu locativ.
M-am grabit sa scriu si sa predau teza, pe care am sustinut-o in luna mai 1971. Am asteptat sa-mi primesc diploma, timp in care mi-am pregatit plecarea in tara. Tot in luna mai, am avut placuta surpriza sa fiu invitata ca personalitate din Romania la colocviul international „L’enfant et la poésie”, organizat la Nisa de Ministerul Culturii si Ministerul Invatamantului Francez. Am luat cuvantul si am aratat cum este ilustrata copilaria in literatura romana, am facut apoi cunoscute si unele traditii de valoaare ale teatrului romanesc.
Dupa aceste doua momente de implinire intelectuala am parasit Parisul. In tren cand treceam frontiera peste Rhin, am plans, cu multa indoiala in suflet: voi mai ajunge oare vreodata, in tara care mi-a dat atata implinire intelectuala? Voi mai ajunge vreodata la Louvre… la Notre –Dame?…
Regretul s-a micsorat cand la gara de nord m-au intampinat tata, fratele si bunii mei prieteni, cand mama, acum in pat, m-a strans la piept cu mana tremuranda, cand noaptea in patul meu am simtit mirosul cunoscut al cerceafurilor, iar in jur se aflau asa cum le lasasem, lucrurile, cartile mele, micile obiecte care constituiau amintirea a 40 de ani intre zidurile casei in care m-am nascut. La fel a fost si dimineata cand razele soarelui au patruns prin fereastra balconului, luminand biroul meu cu aceeasi statornicie bine cunoscuta. Parea ca ma trezesc dintr-un vis, care a durat aproape trei ani…
La indemnul tatei, m-am prezentat imediat la Institut iar noul rector, actrita Eugenia Popovici, m-a primit cu multa bunavointa, m-a felicitat pentru diploma si m-a anuntat ca locul meu a fost pastrat de Costache Antoniu. A mai adaugat cu zambet inteligent:
-
Plecarea
ta a fost cam lunga. Prea lunga chiar ca sa nu iasa vorbe nedrepte…
bine ca ai reusit! Avem acum un profesor cu doctoratul la Sorbonna.
Sa-ti aduca noroc!
In toamna mi-am reluat activitatea la Catedra de Vorbire Scenica la clasa lui Octavian Cotescu. Aveam studenti foarte talentati, dar si cu multe defecte de vorbire. Impreuna cu colegul meu Gabriel Gheorghiu am reusit o buna colaborare si un examen deosebit cu versuri din Horatiu.
Parea ca totul a intrat pe fagasul normal; nimeni n-a facut observatii, nimeni nu m-a iscodit asupra sederii mele la Paris, n-am avut neplaceri sau dificultati. Totul pana intr-o zi, cand Prodecanul nostru Petrica Vasilescu, pe care il cunosteam inca din anii de liceu – caci jucasem impreuna in multe spectacole scolare – m-a intalnit in afara Institutului si mi-a spus ca, la serviciul de cadre din Ministerul Invatamantului s-au facut delatiuni impotriva mea. Doua acuzatii grave: am obtinut diploma de Doctor pentru ca am denigrat tara si politica partidului comunist si, ca am avut legaturi cu emigranti romani dizidenti sau cu diferite societati din vest, potrivnice tarilor comuniste, care mi-au inlesnit bursa si participarea, fara autorizarea ministerului, la colocviul de la Nis a. M-a sfatuit sa fiu foarte atenta la tot ce spun si tot ce fac deoarece sunt in continua si foarte stransa observatie. Sa fiu atenta cu cine tin legatura din Franta, ce anume scriu. Cat despre Doctorat, Ministerul nu vrea sa-l recunoasca pentru simplul fapt ca nivelul unui Doctorat la Sorbona nu se poate compara cu cel al unui Doctorat in R.S.R., ca voi primi – dealtfel – oficial refuzul de recunoastere.
A fost pentru mine prima lovitura grea. Eram revoltata caci nu aveam cum sa protestez. Am tacut si am asteptat instiintarea de la Minister pentru ca sa ma pot apara. Dar aceasta a intarziat luni si luni…
A doua mare lovitura a fost pe linie profesionala. Cand studentii de la clasa lui Octavian Cotescu erau in anul trei am pregatit cu ei examenul de arta a vorbirii scenice, cu „Balade” de Francois Villon. Ajutata pentru muzica de colegul de la canto – tot cantaretul de la Opereta Gabriel Gheorghiu – am facut o inscenare pe „Petit Pont” unde diferiti barbati si femei, tipuri caracteristice strazilor din jurul catedralei Notre-Dame si a Senei in epoca lui Villon, vin sa-si spuna si sa-si cante balada. Am scos in evidenta umanismul acestor oameni saraci, inclinati sper viciu dar cu inima de aur. Examenul a fost un deosebit succes, am primit felicitari de la colegi, deoarece studentii mei ex: Maria Ploaie, Dan Condurache sau Horatiu Malaiele au dovedit mari progrese.
Dar foarte curand si spre uimirea mea, am fost chemata la Centrul Universitar de Partid, unde am primit o critica aspra privitoare la examen. De ce? Pentruca mi-am orientat studentii catre ideologia capitalista decadenta, neglijand o autentica educatie comunista.
In consecinta, la inceputul noului an univesrsitar, Sandina Stan a fost obligata sa-mi dea ore numai de corectari de defecte de dictie si de tehnica vocala, pentru care nu mai pregateam examene. Cand am incercat sa protestez, tot ea, ca sef de catedra, mi-a explicat ca s-a discutat la Centrul Universitar de Partid chiar inlaturarea mea din Institut, dar ca am fost lasata mai departe drept cadru didactic, datorita interventiilor categorice ale rectorului, actrita Eugenia Popovici si a actritei profesoare Beate Fredanov, amandoua cuonscand bine randamentul ce-l dadeam in corectarea si perfectionarea vorbirii scenice a studentilor actori.{mospagebreak}
Tot in toamna, am primit de la Ministerul Invatamantului Superior o simpla si succinta instiintare, cum ca nu-mi este echivalat in tara Doctoratul de la Sorbona. A urmat o perioada grea: timp de noua ani nu am mai avut voie sa ies din tara, nici macar pana la Varna… mi se impusese sa instiintez serviciul de cadre din Institut pentru orice scrisoare primita din strainatate. Fundatia pentru Intr-ajutorare Intelectuala Franceza ( fondation pour une Entraide Intellectulle Francaise ) imi trimitea carti pe care nu le primeam !
Daca sora actualului meu sot Gérard Vouillemy a fost in vizita la mine de doua ori, tata si eu am fost convocati la Militie si amenintati, pentru ca am primit straini fara autorizatia lor…
Duceam o viata izolata in cercul prietenilor fideli si regretam intoarcerea…
Imi faceam datoria la Institut cu prudenta si atenta la tot ce spuneam studentilor. Norocul meu: eram sustinuta si informata de tot ce se discuta despre mine, de unii colegi care erau membri de partid dar, cinstiti ca prieteni.
Casa mea draga era unicul loc in care ma simteam libera. Imi incoltise ideea sa parasesc tara la prima ocazie. … N-am avut-o!
Am asteptat noua ani pana cand am iesit la pensie pentru a putea primi un pasaport cu viza pentru Franta.
Cand, ca pensionara am ajuns la Paris, ma astepta o mica bursa din partea Fundatiei de Intr-ajutorare Franceza, pentru a putea iarasi, avea acces la cultura. De asemea eram asteptata de sora sotului mei care m-a condus la Nancy la parinti, unde fratele ei Gérard Vouillemy mi-a cerut sa-i fiu sotie.
Ne-am casatorit acum 29 de ani, sunt cetatean francez tot de atunci… am pastrat insa fara intrerupere si cetatenia romana. Radacinile mele erau totusi acolo… iar parintii erau in viata… aveau pensii mici si mari greutati sa se aprovizioneze, sa obtina medicamente. Ma reintorceam in tara, cel putin de doua ori pe an, sa le aduc ceea ce le trebuia, sa le cumpar de la magazinele speciale, alimente mai bune (cu statut de rezident roman stabilit in strainatate prin casatorie, aveam acces la astfel de magazine). Ma reintalneam cu fostii mei prieteni, urmaream mai departe spectacolele teatrale, pe fostii mei studenti acum actori consacrati.
A fost insa un moment in vara anului 1984 cand a inceput demolarea masiva a cartierului in care am locuit, moment ce l-am trait alaturi de parintii mei pentru patru luni: drama prabusirii vechiului cartier de la Uranius pana la Tribunal, de la fosta piata Cosbuc, piata Regina Maria, pana la Izvor, au pierit sub buldozere strazi ca Antim, Sfintii Apostoli, Sirenelor, Sabinelor, dar mai ales calea Rahovei.
In fata balcoanelor mele se afla un buldozer si zilnic asteptam sa fim evacuati. Strangeam lucrurile, faceam pachete, dar mai ales, aruncam afara in colbul si ruinile caselor vecine demolate tot, tot ce a reprezentat amintirea de viata a trei generatii. Aruncam si plangeam… apoi intram la parinti in dormitor cu zambet fortat incercand sa le sustin moralul. Minteam ca sa le apar sanatatea, ca o sa avem un apartament confortabil, cu caldura centrala…. ca va fi mult mai bine. Tata nu ma credea; ma cunostea prea bine si simtea ca incerc sa le diminuez indurerarea si spaima de necunoscut.
Noaptea
lasam luminile aprinse ca de afara sa se vada ca sunt locuitori in casa
si talharii sa nu intre sa pradeze, cum s-a petrecut in tot cartierul.
Trei luni am locuit intre maldare de pachete, de cartoane, de lucruri,
in colbul ce patrundea peste tot, cu sufletul indurerat de despartirea
ce urma, de zidurile in care petrecusem viata si care, in curand nu vor
mai fi. Mana de oameni ce ramasesem in cele cateva case inca nedemolate,
eram cuprinsi de psihoza; ne intrebam unde ne vor da spatiu locativ, in
ce fel de apartamente ne vor arunca? Nu mai erau apartamente, decat in
afara Bucurestiului, in mahalale cu locuri virane mai multe decat
locuinte.
Auzeam apoi de cunostinte care, cand au venit camioanele de la Primarie sa-i mute, s-au aruncat pe fereastra sau de la balcoane. Altii au murit de atac de cord. Au fost si cazuri cand cetateni, mai ales cei in varsta, au facut crise de isterie si au fost transportati direct la Spitalele de boli nervoase…
Cosmarul acesta l-am trait trei luni. M-am intors in Franta cand ni s-a anuntat ca se oprec momentan demolarile ( venise toamna) si vor fi reluate in primavara. Dar numai la cateva zile dupa reintoarcerea mea la Paris s-a revocat hotararea si a reinceput demolarea grupului de locuinte din care facea parte si casa mea. Eram atat de zguduita sufleteste ca n-am mai putut sa ma reintorc. Mutarea parintilor a facut-o fratele meu, care a venit special de la Berlin. Eu, noapte de noapte ma sculam in cosmaruri de imagini de ziduri care se prabuseau. Si astazi dupa atatia ani, cand vad functionand un buldozer am o strangere de inima si-mi reapar imaginile prabusirii zidurilor din orasul lui Bucur….”{mospagebreak}
„Acum am in Romania toate drepturile civice, dreptul de a scrie si de a publica. Am l i b e r t a t e !! Dar ce pacat ca anii au trecut adeseori irositi zadarnic, si batranetea care sugruma din puterea fizica…lege implacabila oricarui destin uman”.
„Am facut insa un legamant cu mine insami: sa scriu , sa scriu… pana in ultima clipa… „ Maria-Zoe Ionescu, isi tine cuvantul!
A publicat deja cele cinci volume, enumerate mai inainte si, bineinteles, continua.
Autoarea
fiind om de teatru, scrie in stilul teatral, cu dialoguri alerte… Voi
incerca sa va fac o scurta prezentare a cartilor sale, aparute.
In „Casele Graiesc” este vorba despre casele din Bucuresti, in special o anume casa, care intr-un moment – de trista amintire – a fost daramata, ca dealtfel… foarte multe altele: un cartier intreg. Acest roman, scris intr-o impresionant de frumoasa limba, neaos romaneasca, in care casele devin, nu numai personaje epice ca si oamenii care le locuiesc dar ale caror ziduri sunt umanizate. Paginile romanului concentreaza – de fapt – o experienta de viata a celor trei generatii care au locuit-o. Casa descrisa, – personajul principal – este o casa binecuvantata prin armonia eterna a sunetelor daltuite de Bach, Mozart, Beethowen si redesteptate de o foarte tanara pianista. Citez din „povestirile casei”: „Ca si cum as fi obtinut o mare si deplina fericire, ma scufundam, tot mai adanc, in vraja data de Lea din armonia lui Schubert. Iar cand ea nu era la mine, ci la Casuta Alba, ma mai incanta si staruinta lui Fred in Preludiul si fuga nr. 8 de Bach. Din zidurile mele strabateau pana departe pe Strada Mare, sunetele pianului. Odata, sa fi fost catre sfarsitul lui februarie, domnul David, intalnind-o pe Marta i-a spus: -Conita Marta, aveti o casa binecuvantata de muzica. Sa aiba noroc copiii acestia, noroc, caci din partea lui, Dumnezeu le-a dat puterea oamenilor alesi…” Casa din romanul Mariei-Zoe, face parte din Bucurestiul antebelic, un oras fermecator pe care vizitatorii l-au numit „micul Paris”. Norii negri se adunau insa pe cerul sau: razboiul, fascismul, comunismul, discriminarile care aruncau o parte a populatiei la marginea societatii. Descrierea atenta a imprejurarilor sociale si politice fac din aceasta carte ocazia unei lecturi deosebit de placuta. Originalitatea cartii sta – deasemenea – in felul cum se oglindeste chestiunea evreiasca, intr-o casa de „calitate”, in care locuiesc oameni de elita, traind impreuna romani si evrei, dramele epocii, inclusiv zilele si noptile rebeliunii legionare din ianuarie 1941. (Acest eveniment, mi-a dat primul fior de groaza, aveam 10 ani, cand am simtit teroarea)!
Asteptam totusi, volumul 2 cu nerabdare…
Nuvela „Pacatul cel vechi aduce rusinea cea noua” este ilustrarea proverbului din titlu. Prin mijlocul unui targ de provincie izolat,primaria hotaraste sa abata o sosea nationala, in scopul modernizarii zonei. Noua ruta va urma traseul fostului drum al aurului, ce legase candva oraselul minier de centrele din imprejurimi. Avantajele legaturii cu lumea civilizata vor fi acum, din nou, dublate de dezavantajele „stricarii” vechii ordini traditionale. Amestecul de vechi si nou, de intentii bune si de realizari mediocre da posibilitatea autoarei de a realiza o savuroasa nuvela, plina de haz. Extrapoland, aceasta metafora ilustreaza satiric multe din realitatile contemporane, romanesti…
„Istoria unei bancnote si a unui galben” este o alta nuvela in care autoarea descrie intr-o maniera originala o intalnire imaginara intre un galben din vremea lui Vasile Alecsandri si o bancnota de 100 $. Peripetiile banilor care trec dintr-un buzunar in altul, se constitue intr-un dialog extrem de interesant. Povestea se petrece pe un fundal avand ca subiect iubirea unui poet tomnatic pentru o juna studenta. Cele doua povesti se impletesc cu dibacie, autoarea nuvelei imaginand in paralel si un amor intre galben si dolar, prilejuind descrieri de oameni si moravuri. Iata citate din dialogul dintre cele doua monede. Dolarul povesteste: „Intr-o buna zi, ma separa de surorile mele, ma indeasa in chimirul de la brau printre hartii si monede cu mult sub pecetea mea de noblete, adica…zloty, forinti, dinari..” Sau o cugetare a galbenului: „Banii sunt pusi in fata sa astupe urechile, sa ferece gurile. Noi suntem amagirea amagirilor, minciuna minciunilor” si o replica a bancnotei: „Firea omeneasca arata o astfel de lacomie pentru bani, in care nu mai gasesc loc alta simtaminte in afara celor ce ar putea sa-l imbogateasca tot mai mult. Fericirea unora, se ridica prin umilirea altora”.
In piesa „Incurcatura”, scriitoarea Maria-Zoe Ionescu, rade si lacrimeaza aratand ce poate sa se intampleatunci cand adevarul umbla cu capul spart iar minciuna, hotia si coruptia isi pun diferite masti. O lucrare inspirata din realitatile noastre contemporane, o comedie, dar una trista.
„Diabolos” … reprezinta personificarea absoluta a raului pe care folclorul nostru il numeste si Nefartatul. Lucrarea este nu numai un concept filozofic sau religios ci, un simbol al goanei dupa putere, averi, deci dupa o fericire efemera. O goana care face victime, nimiceste cetati, distruge natura… Poemul dramatic Diabolos este o fantezie literara care concretizeaza fatete ale tragediei de astazi ale intregii umanitati.
„Oriunde veti fi in aceasta lume, nu va uitati niciodata radacinile împlântate in pamantul romanesc, ganditi si simtiti-va aproape de locurile unde v-ati nascut, care pentru fiecare sunt unice. Pretuiti etern „frumusetea limbii romanesti asa cum ne invata Mihai Eminescu”, este mesajul pe care Maria-Zoe Ionescu il adreseaza femeilor romane, cu toata pretuirea.
… si, iata acum si citatul preferat al scriitoarei Mari-Zoe Ionescu, din Wolfgang Amadeus Mozart:
„Caut doua note care se indragesc”.
Este oare ceva mai minunat decat ARMONIA, atat de cautata de Mozart? Omul fara armonie interioara, societatea fara armonie intre oameni si arta fara muzica unei armonii, nu pot fi iubire ci ura !
Scriitoarea Maria-Zoe Ionescu a avut bucuria de a dona multe din cartile sale, pentru premiile copiilor care au participat la Concursul de arta organizat in cadrul Conferintei UNIFERO de la Vatra-Dornei.
Sisila Duldurescu