MARTIRI AI INFERNULUI CONCENTRAŢIONAR – 8
HAIDUCII DEMNITĂŢII
de Ion Anton DATCU
Fluturând sloganul „Omul este cel mai preţios capital”, comuniştii aduşi la putere de tancurile sovietice s-au impus prin teroare şi masacru lăsând în urmă un munte de cadavre.
Trupurile sfârtecate aparţineau deţinuţilor de conştiinţă, căsăpiţi în infernul abatoarelor umane, malaxoare de natură luciferică, destinate suprimării credinţei.
Vă prezentăm un nou episod dintr-un serial de colecţie, despre acei martiri ce s-au opus implementării bolşevismului utopic oferit prin violenţă excesivă.
Dacă a existat o revoluţie anticomunistă autentică în Ungaria la sfârşitul anului 1956, dacă poporul polonez s-a ridicat contra comunismului în luna iunie a aceluiaşi an, ei bine, şi în România s-a desfăşurat o întinsă mişcare de rezistenţă anticomunistă armată ce activa în munţi, insurgenţi ai demnităţii despre care se ştie tot mai puţin, ocoliţi de programa şcolară.
Din aceste efective făceau parte foşti ofiţeri, urmăriţi spre a fi arestaţi deoarece fuseseră decoraţi cu înalte ordine militare germane. Lângă ei s-au alăturat mulţi legionari şi alte categorii de opozanţi care au urcat pe crestele acelor forme de relief fiind urmăriţi de organele represive ale statului.
În Munţii Banatului unul dintre conducătorii formaţiunilor paramilitare a fost colonelul Ion Uţă, născut la Caracal, în judeţul Olt, la 22 decembrie 1891. A participat la ambele conflagraţii mondiale, o perioadă fiind prefect la Lugoj. Trecut în rezervă s-a înscris în Partidul Naţional Ţărănesc atras de ideile democratice ale lui Iuliu Maniu. După ce au început arestările masive ale membrilor partidelor istorice, în mai 1947 s-a refugiat iniţial în Munţii Semenicului. S-a stabilit apoi în comuna Teregova unde a organizat un grup de rezistenţă armată format la început din 24 de luptători şi o reţea de elemente de sprijin plasate în satele din zonă: Domaşnea, Globurău, Cornereva, Mehadica şi altele. A stabilit responsabilităţi precise pentru găzduire, furnizare de alimente, informaţii, armament şi muniţie. Mulţi şefi de post din vechea generaţie, care nu fuseseră încă schimbaţi, au colaborat discret cu aceşti Partizani ai lui Dumnezeu, cum mai erau denumiţi. Colonelul Uţă intenţiona organizarea acestor forţe armate după modelul lui Tito în perioada ocupaţiei germane, plasând efectivele pe crestele greu accesibile.
Pentru prinderea acestor bandiţi, aşa cum figurau în documentele Securităţii, organele represive ale statului au recrutat o vastă reţea de informatori, ameninţaţi cu acel articol neiertător din legislaţie care se referea la pedepse grele pentru omisiune de denunţ. Din arhive rezultă că în 1948 erau 42.187 de informatori pe întreg teritoriu românesc. În statisticile lumii figuram cu cei mai mulţi delatori la mia de locuitori.
Ei bine, unul dintre aceşti vânzători de oameni a fost Andrei Vidraru infiltrat cu mare precauţie în grupul de partizani încă din decembrie 1948. În momentul când a aflat că liderul grupului, colonelul Uţă vrea să coboare în comuna Mehadica pentru a prelua un transport de hrană, Vidraru a informat Securitatea. Şi astfel, în dimineaţa de 8 februarie 1949 trupele de intervenţie ale Batalionului 9 de Securitate au deschis focul asupra sălaşului unde se baricadase micul grup de insurgenţi. Colonelul Uţă a fost ciuruit cu 72 de gloanţe şi cadavrul a fost expediat la Bucureşti ca un mare trofeu de vânătoare de care să se bucure şefii. La acţiune au participat patru ofiţeri, şapte subofiţeri şi 18 soldaţi conduşi de maiorul Sever Ciorapciu. Focul violent a durat 30 de minute între orele 645 şi 715.
În confruntările de acest gen cădeau la datorie luptători din ambele tabere. Fiecare a susţinut cauza lui. Unii contra comunismului, iar ceilalţi contra rămăşiţelor burghezo-moşiereşti, fasciste, care se opuneau noii orânduiri sociale. Trăgătorii ce se aflau faţă în faţă acţionau sub un jurământ considerând că dreptatea este de partea lor.
Fruntaşii satelor, preoţi, învăţători şi foşti primari, suspectaţi că au simpatizat cu partizanii, au fost executaţi în plină zi, de faţă fiind întreaga suflare a localităţilor, pentru intimidarea celor ce vor să-i ajute pe bandiţii din munţi. Ostilităţile au durat şapte luni infernale, de la sfârşitul lui septembrie 1948 până la începutul lunii mai 1949, traversând o iarnă grea.
Grupul comandorului de aviaţie Petre Domăşneanu a fost capturat în aceiaşi noapte în comuna Valea Bolvaşniţa. Acţiunea a fost coordonată de locotenentul de Securitate Vasile Sărăţeanu. Grupul avocatului Spiru Blănaru a fost anihilat în satul Feneş la 13 martie 1949. La încercuirea satului au participat trei plutoane de Securitate coordonate de căpitanul Gheorghe Mihălceanu. După un proces rapid toţi cei prinşi au fost execuţi în Pădurea Verde de lângă Timişoara.
Tot în luna martie au fost împuşcaţi pe loc câţiva ţărani care se baricadaseră în biserica din comuna Domaşnea de frică să nu fie arestaţi deoarece ajutaseră partizanii cu alimente.
În luna mai 1949 rezistenţa armată din Munţii Banatului fusese lichidată chiar dacă mai erau câteva grupuri răzleţe, care vor fi prinse mai târziu. Satele erau triste, casele goale, curţile pustii. Pânza neagră a doliului trona pe majoritatea porţilor înalte.
În Munţii Apuseni a acţionat grupul de rezistenţă armată condus de maiorul Nicolae Dabija. În calitate de ofiţer de grăniceri a luptat în campania spre Stalingrad fiind decorat cu Ordinul Mihai Viteazul şi Ordinul Crucea de Fier. După instaurarea la putere a comuniştilor a fost căutat pentru a fi pedepsit în calitate de criminal de război. În aceste condiţii s-a retras în munţi unde a pus bazele Organizaţiei Frontul Apărării Patriei Române. În timpul unei lupte cu trupele de Securitate a fost capturat împreună cu o parte dintre partizanii pe care îi coordona, trădaţi chiar de viitorul socru al maiorului. Au fost condamnaţi la moarte şi executaţi în dimineaţa zilei de 28 octombrie 1949 în cimitirul reformaţilor din Sibiu şi aruncaţi într-o groapă comună săpată de victime.
Dintre celelalte efective ale grupului, 18 luptători au murit în confruntările cu Securitatea, 11 au fost asasinaţi pe loc fără a fi judecaţi şi 11 au fost masacraţi după ce au avut parte de o farsă de proces.
Un alt grup care acţiona în Munţii Apuseni a fost cel condus de avocatul Leon Şuşman. Acesta s-a născut la 5 iunie 1910 în comuna Măhăceni. După ce a absolvit Facultatea de Drept din Cluj a practicat avocatura la Ocna Mureş până în 15 mai 1948 când s-au dezlănţuit represaliile asupra legionarilor şi a simpatizanţilor acestora. În aceste condiţii a luat drumul codrului însoţit de cei doi fraţi Gheorghe şi Ieronim, ultimul fiind preot la Seminarul Greco-Catolic din Blaj, cult scos în afara legii deoarece era unit cu Vaticanul considerat imperialist. Gruparea a fost capturată în satul Săgajea în noaptea de 18/19 iulie 1957 la ora 530. În urma schimbului de focuri, Leon Şuşman a fost rănit la cap decedând după o oră. La anihilarea acestor insurgenţi au contribuit 25 de informatori, în aparenţă prieteni buni cu cel vânat. Prin sentinţa nr. 463 din 12 aprilie 1958, Gheorghe Şuşman a fost executat la Gherla în seara zilei de 4 august 1958. Ceilalţi au primit pedepse de 20 de ani închisoare şi confiscarea averilor.
Tot în Munţii Apuseni a acţionat gruparea condusă de Teodor Şuşman, cel mai bogat om din localitatea Răchiţele, judeţul Cluj. Avea un mare depozit de cherestea, multe hectare de pământ şi o casă impunătoare. Deţinea o bibliotecă imensă pentru acele timpuri dorind să le imprime copiilor o educaţie aleasă. În calitate de primar PNŢ, apoi PNL, a contribuit la creşterea veniturilor ţăranilor. În anul 1925 a obţinut o audienţă la regele Ferdinand, unde a finalizat drepturile moţilor la exploatarea pădurilor pentru a putea trăi. Avertizat că va fi arestat deoarece avea convingeri periculoase faţă de noua orânduire, a plecat în munţi cu fiii cei mari, Teodor junior şi Avisalon. La 15 decembrie 1951 a fost încercuit de trupele de Securitate şi s-a sinucis prin împuşcare. Ceva mai înainte Securitatea îi executase soţia drept intimidare. La prinderea grupului au contribuit 50 de informatori în frunte cu Bujor şi Munteanu, prieteni de-o viaţă cu cel care îi ajutase de nenumărate ori. Cei doi fii ai săi au fost masacraţi şapte ani mai târziu, arşi de vii.
La 2 februarie 1958 orele 530 organele represive ale statului au fost informate de către delatori că în casa lui Florea Romul se odihnesc doi dintre fugari. După trei ore de scotociri s-a constatat că cei căutaţi sunt ascunşi în fânul din podul grajdului de unde au început să tragă. După ce au refuzat să se predea la somaţia comandantului operaţiunii, trupele de Securitate au dat foc la furaje, fraţii Teodor junior şi Avisalon preferând să ardă de vii decât să depună armele. Dosarul informativ al acestui caz are numărul 2701 şi cuprinde 19 volume. Cu şase ani în urmă, la 28 iunie 1952, capturarea lor a eşuat cu toată mobilizarea de forţe formată din 21 de ofiţeri de Securitate, 2427 soldaţi, 100 de miliţieni şi şase câini de urmărire.
Deviza tuturor acestor partizani ce luptau în munţi contra unor efective mult mai numeroase a fost: „Dacă vrei să trăieşti, trebuie să ai o pregătire de trei ori mai bună decât trupele urmăritoare”.
Referitor la metodele folosite de autorităţile statului de a da buzna în locuinţele oamenilor pentru a aresta pe cel reclamat, Constituţia anului 1952, la articolul 88 stabilea că „inviolabilitatea domiciliului cetăţenilor este ocrotită de lege”, articol cu care Securitatea se ştergea pe picioare.
În spaţiul carpatin au existat multe situaţii în care cei care s-au retras în munţi au căutat să menţină cât mai sus ştacheta demnităţii. Finalul îl ştim. Toţi au fost încet, încet reduşi la tăcere aşa cum am mai arătat.
În primăvara anului 1949 pe dealurile din jurul staţiei CFR Câineni, de pe Valea Oltului, acţiona un grup de rezistenţă armată anticomunistă. Efectivele trupelor de Securitate aduse în zonă încercuiau dealurile fără succes. Partizanii se mişcau rapid, se repliau la adăpostul întunericului, se mutau în altă parte. Ofiţerul care coordona acea acţiune şi-a dat seama la un moment dat că cineva îi avertizează pe insurgenţi şi le indică direcţia unde să se ascundă. Complicele nu era nimeni altul decât Constantin Ştefan, şeful staţiei. Acesta asculta cu atenţie planurile de atac pe care ofiţerul le aducea la cunoştinţă soldaţilor, atunci când rupţi de oboseală coborau să mănânce în holul gării. Cu ajutorul unei lanterne şi a unui cod, Ştefan îi avertiza pe cei ce aşteptau pe creasta dealului veşti noi, direcţia unde să se ascundă. Cum jocul nu putea dura la infinit, complicele a fost prins şi condamnat la mulţi ani de temniţă grea pentru tăinuire, refuz de denunţ şi multe alte capete de acuzare. Insurgenţii ce luptau inutil pe acele dealuri au fost prinşi şi executaţi sau au murit în timpul schimbului de focuri.
În acea perioadă unul dintre adjuncţii ministrului Afacerilor Interne era colonelul Teodor Sepeanu, născut la 23 octombrie 1914 la Bucureşti. A urmat Facultatea de Drept şi Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie Târgovişte. Spre finalul războiului a demisionat din armată şi s-a angajat în M.A.I. la 10 martie 1945, unde a avut funcţia de inspector în cadrul Poliţiei Capitale şi în Direcţia Generală a Securităţii Capitalei după care a preluat funcţia de şef al Serviciului de Inspecţii în Direcţia Centrală a Penitenciarelor şi de organizare a activităţii informative din închisori. La 18 februarie 1951 a fost trecut în rezervă. Doi ani mai târziu, pe când era angajat ca funcţionar la Ministerul Energiei Electrice a fost arestat şi cercetat timp de trei ani pentru decesele ce au avut loc în penitenciare, ca urmare a bătăilor crunte ce reprezentau metodele de demascare impuse de el.
La 16 aprilie 1957 a fost condamnat la 8 ani muncă silnică. A fost pus în libertate după patru ani şi şapte luni după care a dispărut în decor. Dacă ar fi trăi, după 1990 noua putere probabil că îl făcea general.