Ultima cafea – Adrian Pãunescu

Acum să bem și ultima cafea,
Din ceașca prefacută-n călimară,
Cu zațul unui an întreg în ea,
Redevenind străina si amară.
Așa sunt rânduite,pe aici,
Aceste toate întâmplări în viață,
Cu fapte mari si cu instincte mici,
Cu care indivizii se răsfată.

E-o tulbure senzație de zaț,
În fiecare lucru de pe lume,
La care suntem parcă convocați,
În calitatea noastră de pronume.
Parcă nimic nu s-a-ntâmplat spontan,
Din cicatrici se redeschide veacul,
E ultima cafea a unui an,
Cu zaț mai important decat caimacul.

E o predestinare si-un blestem,
În toata nebunia nebuloasă
Nici timp n-avem,cafeaua să o bem,
Se sparge ceașca siroind pe masă.
Nimic nu se mai poate întâmpla,
Un zaț străvechi la suprafață iese,
Venim învinși la ultima cafea
Cu zaț întins pe fețe și pe mese.