Page 168 - Manual Vol 1

167

ROMANA

Eu sunt CITTA si sunt din Mizil.
Probabil că ştiţi micul orăşel, dar ce nu ştiţi este că eu sunt… un câine . Şi nu
un câine oarecare ci unul foarte , foarte fericit .
Nu am făcut nimic deosebit, doar am existat. Acest lucru i-a bucurat
nespus pe stăpânii mei. Le spun “stăpânii mei” dar mai potrivit ar fi să le spun
“ prietenii mei ‘ sau. mai simplu, Daniela şi Marcel.
Acum, când sunt bătrânâ şi bolnavă aş vrea tare mult să le spun celor
care m-au iubit că m-au făcut bucuroasa in fiecare zi, că le-am fost devotată ,
că i-am iubit şi că aş vrea să le răsplătesc bunătatea , dar nu stiu cum să o fac.
Îmi amintesc fiecare moment petrecut în casa lor!
Întotdeauna găseam eu o cale să fiu mereu lăngă ei.
O dată, în Deltă, am traversat un canal înotând, pentru că vroiam să ii
las singuri pe prietenii mei. Dacă ar fi păţit ceva, cine i-ar fi salvat dacă nu eu?
Am stat lângă ei şi in avion pentru a vedea cum suportă zborul! Am
mers cu maşina în toate concediile, ca să am eu grijă de ei. ! Am făcut parte
din viaţa lor, zi de zi, ceas de ceas.
Îi aşteptam mereu cu devotament! Eram fericită când veneau seara şi
mă întristam cănd plecau dimineaţa ! Mă jucam cu băiatul lor, pentru că ne
bucuram reciproc unul de prietenia celuilalt !
Îi înţelegeam când mă certau pentru că ei, prietenii mei , au întotdeauna
dreptate. Mă retrăgeam în colţul meu supărată , în primul rând pe mine, pentru
că i-am necăjit.
M-am bucurat de bucuria lor la apariţia primilor (dar vai) şi ultimilor
mei pui!
Şi anii au trecut… Acum îmi este mai greu ca sunt si bolnavă … Tot ei.
prietenii mei, m-au dus la cineva caruia îi spuneau “domnul doctor “ Supusă şi
răbdătoare, am luat toate ‘ prafurile “
-deşi erau tare amare- doar pentru că mi le dădeau ei , pentru ca ştiu ei ce fac…
…
De la o vreme, mă mişc mai greu, aproape de loc, şi nu mai am acea
lumină în ochi … Doar sufletul îmi tresaltă cind îi văd. Corpul nu mă mai
ajută…
Nu demult, mi-am adunat toate puterile, şi am participat şi eu la vestea
si bucuria totală că vor fi …bunici ! Prietenii mei au meritat acest efort făcut de
o biată caţeluşă bătrână…
De aceea, mă uit cu recunoştinţă în ochii lor şi cu ultimele puteri îi rog
să nu fie trişti. Îi rog să nu plângă… Nu suport lacrimile pe obrazul lor….
Dacă sunt atât de apropiaţi de un câine, oare cum se poartă ei, cu cei
asemenea lor? Cred că este formidabil să fii OM ! Să oferi şi să primeşti