Dezamăgirea ca insultă

Mada CAZALI – Martie 2025

Șeful de gară, inginer, pe care îl știam din fragedă copilărie, venea să vorbească vrute și nevrute cu Tata: câte se întâmplau în “gara lui” nu tocmai mare, nunți și botezuri, pachete pierdute, flori aruncate pe geam, nimerind pe chipiul lui, fete frumoase care îi aruncau ochiade, muieri mai coapte, cum spunea el, dar și cupluri de pensionari reveniți de la vreo stațiune.  Fluturau mâinile cu un rămas bun zâmbitor, până în anul următor.

Mai mult, avea el o înțelegere aparte pentru cătei despre care ar fi vorbit la nesfârșit dacă nu trebuia să prindă trenul de București – Iași, spre casă.

Peste ani, am aflat că Seful de Gară, căruia îi spuneam Uncle Gogu, era unchiul meu.

Umblase lumea în sus și în jos cu trenul pe care avea liber la călătorii, văzuse multe, citise enorm. Cânta la pian, recita … Semăna cu Minulescu, știți, poetul acela nostalgic, care scria de chiparoase și chei pierdute sau aruncate pe fereastră …accidente la circ, un mozaic de frumos…l-aș mai reciti dar nu am nici o carte de poezii ale lui aici, în acest departe de tot al Atlantei. Doar Internet. Fără pulsul hârtiei.

Pe Uncle nu pot să îl uit. Înalt, fălos, cu voce gravă, râs molipsitor, avea și tristeți pe care le spunea dintr-o suflare și despre care auzeam fără efort din camera de lângă sufragerie unde ne aflam noi, copiii: erau oamenii care îl dezamăgeau cu pânda interminabilă pentru găsirea unei firide prin care să se strecoare – lipitori – pentru a intra în grațiile vreunui fruntaș devenit peste noapte șef la vreo secție de miliție, cum se numea pe atunci locul unde lucrau cei cu uniformă albastră și epoleți metalici, știți. Sau cei care, folosind numele lui Dumnezeu – ce blasfemie ! – ca să adune ființe comode pentru a mai gândi de unii singuri, lăsînd în paragină memoria și mormintele celor care ne-au dăruit o țară : prin dragoste reală nu butaforie, prin diplomație, prin educație de calitate, prin conștientizarea că noi, românii suntem parte din lumea civilizată de care s-a încercat să fim izolați!

Da, și revenind deci la Șeful de Gară, Uncle Gogu, el suferea din cauza dezamăgirilor că existau români care “vindeau vieți de români ! Vorbea răspicat dar cu lacrimi in ochi despre Românii uitați dincolo de Prut și despre cei aflați în bejenie forțată peste tot în lume!”

Spunea unchiul, Dumnezeu să îl ierte, că orice dezamăgire de acest fel este o insultă la adresa vieții din el, a vieții adevărate din noi …

Era prin anul 1965.

Avea dreptate. Într-un nu prea târziu am înțeles.