Diaspora între speranță și lozinci

UNIFERO a fost prezentă: Organizatia noastra – pentru femeile românce și nu numai, pentru familiile și susținătorii lor. Fără politică ci doar cu dragoste de ȚARĂ.

Pe 24 ianuarie 2020  cu ocazia împlinirii a 161 de ani de la Mica Unire, la Palatul Parlamentului, suferinţele românilor de dincolo de graniţele ţării au arătat clasei politice că pentru ca românitatea să supravieţuiască este nevoie de prezenţă, participare, implicare dar şi de vocaţie.

Europarlamentarul Eugen Tomac a avut curajul de a organiza Convenția Românilor de Pretutindeni, cea mai cuprinzătoare adunare a românilor din diaspora de până acum. Din păcate, numărul participaților a trebuit să fie limitat la 500 din motive de spațiu, sala Nicolae Titulescu fiind plină de românii care au venit chiar și de la zeci de mii de kilometri depărtare. I-am văzut în porturi populare, mândri că sunt români, venind în această zi de sărbătoare să se unească din nou cu patria-mumă. Niciunul nu și-a uitat obârșia chiar dacă era plecat dintre granițe mânat de vântul istoriei sau de lumina speranței unei vieți împlinite. Femei și bărbați, tineri și bătrâni și-au spus păsurile, unii mai timid și alții mai apăsat în fața celor care astăzi ne pot decide viitorul.

Românii nu mai trăiesc astăzi ghidându-se după Miorița, fatalismul nu este o soluție, cei din diaspora au acuzat direct clasa conducătoare de până acum pentru nerealizările lor. Și-au strigat cu hotărâre dreptul de a fi tratați ca cu respect și cu apreciere de funcționarii din ambasade și consulate și de a nu fi umiliți și jigniți de incompetența acestora. Din luările de cuvânt se auzeau mii și mii de gemete nerostite ale celor care și-au trimis reprezentanții la București pentru a obține ceea ce li se cuvine de drept, iar când li s-au servit lozinci patriotarde de către o reprezentantă a fostului partid, nu s-au ferit să întindă degetul acuzator către aceasta și să-i reamintească de durerea unui 10 august care le-a însângerat inimile sub ceața gazelor lacrimogene.

Diaspora românească de astăzi este una numeroasă, iar în unele estimări   ajunge până la un număr care depășește zece milioane de persoane. Exista românii din Republica Moldova, al doilea stat românesc, care are probleme grave de rezolvat. Frații noștri de peste Prut vin să caute ajutor și îndrumare la noi, la Patria cea Mare, dar oare strigătele lor de ajutor găsesc ecou la noi când doar un singur partid și-a fixat ca țel declarat Unirea? Când o să înțeleagă cei care ne guvernează, când o să priceapă partidele în integralitatea lor că Unirea nu se face cu „fereală”, cu „lene” sau cu „spatele plecat”? Nu domnilor, Unirea se face cu mândrie, cu acțiuni concrete, cu înțelegerea nevoilor celor care plâng, cu ajutorarea acelora care simt românește. Avem nevoie de oameni puternici care să aibă viziune și care să meargă cu încredere pe acest drum, știind că acela care va reuși, va rămâne pe veci în istoria neamului românesc, dar gloria este pentru vulturi, nu pentru șobolani.

Ucraina plânge, Serbia suspină, românii care s-au născut acolo sunt uitați și ignorați. Nu suntem obișnuiți să luptăm pentru comunitățile noastre precum popoarele vecine care de zeci de ani își perfecționează metodele de a-și susține comunitățile din afara granițelor cu instrumente moderne, adaptate lumii în care trăim. S-a dat exemplul pozitiv Ungaria care are un program de ajutorare pentru profesorii care predau în limba maghiară la școlile din Ucraina. Suma este mică, doar 50 de euro pe lună, dar pentru un salariu de 100 de euro este încă jumătate. Ar fi atât de greu pentru o Românie bogată care cheltuiește zeci de milioane pe panseluțe să le ofere un ajutor atât de necesar celor care se văd uitați și persecutați în propriile cămine? Suntem în UE și Ucraina are nevoie de UE. Avem o voce puternică în Parlamentul European, putem să punem condiții, putem să luptăm pentru românii noștri, pentru familiile lor, dar pentru asta ne trebuie doar voință și puterea de a cere ceea ce ni se cuvine. Haideți să o facem, să nu lăsăm generațiile viitoare să ne acuze de disoluția și pieirea unor grupuri etnice care ne aparțin.

În Valea Timocului românii sunt persecutați de sârbii pe care-i considerăm prieteni, cei de aceeași religie ca și noi și pentru care politicienii români n-au ridicat un deget. Cine să ducă la ei cuvântul nostru frățesc, cine are curajul să lupte pentru drepturile lor?

În SUA, Canada și în alte părți din lume sunt comunități mai vechi de români care sunt ținuți împreună de biserică. Ei își petrec cele mai importante momente din viață împreună, simțind românește. Nevoile lor sunt altele dar pentru asta trebuie să fie o ureche care să-i asculte în țară.

În Italia, Franța, Spania, Germania, UK și în multe alte țări milioane de români trăiesc astăzi fiind părtași la cel mai mare exod de populație din istoria României. Mulți ar vrea să se întoarcă în țară, să pună umărul la dezvoltarea ei și să elimine pas cu pas motivele care i-au făcut să plece. Pentru acest deziderat trebuie ca România de astăzi să aibă ca obiectiv o reprimire a acestora cu brațele deschise. Cine oare este dispus să pună la punct un sistem coerent pentru aceste persoane? Există oare o asemenea viziune?

Am văzut câțiva care au înțeles acest lucru: Eugen Tomac, Constantin Codreanu, Traian Băsescu, Rareș Bogdan, Nicolae-Daniel Popescu și încă alți câțiva. Astăzi sunt destul de puțini cei care sunt interesați de diaspora, dar numărul lor continuă să crească chiar și printre oficialii de top.

S-a dus timpul lozincilor, s-a terminat vremea indiferenței și a indolenței. Diaspora românească are nevoie de programe și soluții concrete, pentru o reîntoarcere acasă!

de Răzvan ȘERBU