Martiri în infernul concentraţionar – 17

Patrioţi sau bandiţi ? O întrebare ce îşi aşteptă răspunsul .

de Ion Anton DATCU

Fluturând sloganul “ Omul este cel mai preţios capital “, comuniştii aduşi la putere de tancurile sovietice s-au ipus prin teroare şi masacru , lăsând în urmă un munte de cadavre . Trupurile sfârtecate aparţineau deţinuţilor de conştiinţă , căsăpiţi în infernul abatoarelor umane , malaxoare de natură luciferică , destinate suprimării credinţei.
Vă prezentăm un serial de colecţie despre ororile săvârşite de torţionarii-călăi , asupra unor oameni ce se opuneau bolşevismului , impus prin violenţă.
Recent , autorităţilor  româneşti li s-a pus întrebarea dacă opozanţii comunismului , toţi cei care au luptat efectiv în munţi  cu arma în mână , pentru a împiedica implementarea ideologiei adusă de tancurile sovietice , pot fi consideraţi patrioţi sau bandiţi . Sunt doi termeni care au fost analizaţi în detaliu de părţile aflate în conflict  . Ambele tabere considerau că dreptatea e de partea fiecăreia.

Majoritatea populaţiei îi admira pe insurgenţii anticomunişti , numindu-i patrioţi , deoarece se opuneau curentului  roşu adus de viscol. La rândul lor, forţele de represiune care scotoceau dealurile şi munţii pentru prinderea teroriştilor contrarevoluţionari , îi numeau pe aceştia – bandiţi , cuvânt determinant ce figura pe dosarul de anchetă . După precizarea numelui şi prenumelui , la rubrica ocupaţie , se trecea invariabil cuvântul bandit chiar dacă cel arestat a fost parlamentar, ministru, academician sau general .

Ei , bine , aceşti partizani şi-au sacrificat viaţa lor şi a familiilor lor  pentru a păstra demnitatea unei ţări jefuită de bogăţii şi onoare de către ocupantul care se declara aliat . Toţi au suportat condiţiile vitrege ce le oferă muntele iarna , cu hrană puţină şi haine subţiri , oferite de persoanele de sprijin , cu arme insuficiente şi gloanţe ale căror număr nu putea asigura un asediu prelungit . În naivitatea lor credeau că sistemul comunist este o glumă proastă , ceva trecător , că vor veni occidentalii să-i gonească pe sovietici acolo de unde au venit .

Posturile de radio din ţările vestice îi derutau peste măsură , spunându-le să reziste , să lupte cu curaj , deoarece clipa eliberării se apropie . Aceştia au avut încredere cu naivitate în acele asigurări , ani în şir . Prin trădări succesive au fost arestaţi , anchetaţi şi executaţi . Alţii au murit în închisori  în urma metodelor de exterminare . Prea puţini au scăpat cu viaţă , dar au decedat după ce au ajuns acasă din cauza torturilor suferite .

În realitate puterile occidentale nu aveau de gând să se pună rău cu sovieticii care deveniseră o mare putere . Ca o mărturie relevantă este dialogul ce a avut loc la Palat în forfota numirii primului guvern sprijinit de sovietici . La 7 martie 1945 , Regina –Mamă l-a întrebat pe Burton Berry , şeful misiunii diplomatice a S.U.A. la Bucureşti ,  de ce guvernul american a stat departe de criza din capitala României . Răspunsul demnitarului a surprins asistenţa : N-am vrut să-mi bag degetele în ciorba politică românească .

Imediat după instalarea guvernului –marionetă –Groza , ce purta titulatura de primul guvern de democraţie populară , s-a trecut la represalii pe scară largă . Vasile Luca , secretar al C.C al P.C.R . a dat dispoziţie să dispară cuvântul milă din vocabularul guvernanţilor . Au început arestări masive de foşti ofiţeri , de legionari şi de alte categorii sociale care se opuneau comunismului . Mulţi au crezut că singura lor scăpare era aceea de a lua drumul codrului , de a se retrage pe crestele inaccesibile ale munţilor . În acest episod vor fi detaliate două biografii relevante ale unor opozanţi .

Petre Domăşneanu s-a născut la 24 septembrie 1902 în localitatea Iablaniţa , judeţul Caraş-Severin . Părinţii au căutat să-i dea o educaţie aleasă în spiritul respectului profund faţă de semeni şi morala creştină . După absolvirea liceului a fost atras de cariera militară , devenind pilot . În 1935 , în urma unei probleme tehnice , avionul se prăbuşeşte şi ofiţerul Petre Domăşneanu este rănit grav . Operat în spitalele din Germania rămâne cu o infirmitate de gradul doi , fiind nevoit să renunţe la uniforma de comandor .

Se stabileşte în comuna natală ca proprietar al unei ferme agricole moderne pentru acea dată , după care , la 29 iunie 1940 s-a căsătorit cu Eugenia Mihuţescu . A fost un simpatizant al Partidului Naţional Ţărănesc , fără să aibă legături cu Mişcarea Legionară , aşa cum a fost acuzat după aceea . Faptul că sătenii l-au sprijinit cu cele necesare după retragerea sa în munţi a fost dovada respectului cu care era înconjurat  de toată suflarea aşezărilor din jur .

Avertizat că este căutat de forţele represive ale regimului totalitar , s-a refugiat în Munţii Banatului , organizând acţiuni de rezistenţă anticomunistă . Grupul său de luptători s-a alăturat celorlalte grupări conduse de colonelul Ion Uţă şi avocatul Spiru Blănaru , care avea şi gradul de locotenent . În vara anului 1947 , comandorul Domăşneanu organizează strângerea de ajutoare materiale pentru familiile celor arestaţi .

Pe parcursul iernii ce a urmat s-a trecut la răspândirea de manifeste în localităţile bănăţene , având următorul text : Români ! neamul nostru a fost silit să străbată de la 6 martie 1945 încoace cea mai întunecată epocă din istoria sa . În acest timp , România a fost transformată într-un câmp de experienţă a comunismului , cunoscând întreaga gamă de dezastre morale şi materiale ale acestei nefaste concepţii de viată . Guvernarea roşie a răsturnat toate instituţiile noastre din temelie precum Monarhia , Biserica , Armata , Justiţia , Învăţământul şi altele . Armata a fost dezorganizată , instalând în fruntea ei cadre fără nici un fel de pregătire , în timp ce ofiţerii noştri , făuritori de eroism şi mândrie naţională , zac în închisori sau sunt alungaţi din mijlocul familiilor lor .

La 12 noiembrie 1948 grupul comandorului Domăşneanu avea în dotare două mitraliere , şapte puşti mitralieră , carabine , pistoale şi grenade . Jurământul ce trebuia depus la intrarea în rândul insurgenţilor avea următorul text : Văzând situaţia în care se află ţara astăzi , sub regimul comunist , compus din cei mai răi oameni , duşmani ai religiei şi datinilor strămoşeşti , mă înscriu în Organizaţia Naţional-Creştină , pentru răsturnarea acestui regim şi pedepsirea membrilor lui . Jur că voi lupta prin orice mijloace pentru distrugerea cruntei terori comuniste .

Profesorul  Atanasie Berzescu , membru activ al mişcării de rezistenţă a lăsat scris atmosfera ce dăinuia în cadrul luptătorilor din munţi : Ajuns la grupul de partizani , am observat că pe feţele lor se citea nerăbdarea . Era multă speranţă şi nestrămutată credinţă că vor birui . Toţi se rugau şi nădăjduiau că vor veni zile mai bune . Cale de întoarcere nu mai era . Lupta împotriva comunismului trebuia dusă chiar cu preţul vieţii . Simţeam cu toţii că moartea ne dă târcoale . Noi eram puţini . Ei erau mulţi . Stalin ,  prin armata sa , era în spatele lor . Noi , cei puţini , aveam credinţa în Dumnezeu şi misiunea de a apăra neamul şi ţara , pe care o aveam de la moşii şi strămoşii noştri .

În ianuarie 1949 , situaţia luptătorilor din Rezistenţă devenise critică . Autorităţile comuniste de la Bucureşti au hotărât zdrobirea acestor bande opozante , care luaseră amploare în multe locuri din ţară . Prin ordinul 11816 din 21 ianuarie 1949 , generalul de Securitate  Gheorghe Pintilie a constituit la Caransebeş un Comandament Unic . La Mehadia , Orşova , Teregova şi în alte comune au fost aduse batalioane din trupele de Securitate . În noaptea de 7/8 februarie 1949 un pluton de Securitate din Batalionul 9 , condus de locotenentul Vasile Sărăţeanu , l-a încercuit pe comandorul Petre Domăşneanu ,ascuns într-o casă din comuna Bolvaşniţa  şi l-au somat să se predea . Deşi avea asupra sa armament şi grenade , acesta a ieşit din ascunzătoare cu mâinile ridicate . Lupta ar fi fost inegală . A evitat să ucidă soldaţi nevinovaţi , trimişi la ordin .

În aceeaşi noapte a fost capturat şi o parte a grupului colonelului Ioan Uţă . Ofiţerul a fost ciuruit cu 72 de gloanţe , moment descris în episodul număru 8 . Grupul avocatului Spiru Blănaru a fost anihilat 34 de zile mai târziu .

Revenind la Petre Domăşneanu , comandorul a fost legat în lanţuri şi transportat la  Securitatea din Caransebeş , apoi la Timişoara , supus unor anchete pe fondul unor torturi excesive . A fost judecat împreună cu alţi 11 luptători . Procesul s-a desfăşurat rapid , între 22 şi 25 iunie 1949 , la Tribunalul Militar Timişoara . Propaganda comunistă a organizat mitinguri la sate şi oraşe , unde o serie de indivizi aleşi pe sprânceană , cu epoleţi pe sub salopete ,  cereau pedeapsa cu moartea a celor din boxa acuzaţilor .

În sala de judecată , procurorul militar Nicolae Constantinescu l-a acuzat pe comandor că a fost organizatorul şi conducătorul unei bande teroriste de tip fascist , că a uneltit contra ordinei sociale din ţară . Învinuitul a mai fost acuzat de misticism , propriu burgheziei , că a urmărit crearea de condiţiuni favorabile acţiunilor de răsturnare a regimului de democraţie populară şi de reîntoarcere  la regimul monarho-fascist .

Prin sentinţa 1091 , Petre Domăşneanu a avut trei condamnări : 1-condamnat la 25 de ani de muncă silnică , 10 ani degradare civică şi confiscarea averii pentru crima de participare la organizaţii de tip fascist , politice şi paramilitare  , 2-condamnat la moarte prin împuşcare şi confiscarea averii pentru crima de uneltire contra ordinei sociale , prin inţierea  şi conducerea unei organizaţii de tip fascist , politice şi paramilitare . 3- condamnat la 5 ani închisoare şi 5000 de amendă corecţională pentru delictul de port ilegal de armă . Conform legii s-a pus în aplicare pedeapsa cea mai grea . În dimineaţa zilei de 16 iulie 1949 , orele 3,30 , i-au fost scoase lanţurile de la picioare şi cătuşele de la mâini , după care a fost dus la poligonul din Pădurea Verde de lângă Timişoara . A fost aşezat cu spatele la plutonul de execuţie , în rând cu ceilalţi condamnaţi la moarte , căpitanul  Ioan Tănase , locotenentul Spiru Blănaru , Petru Puşchiţă şi Romulus Mariţescu . Conştient ce va urma , comandorul Petre Domăşneanu le-a strigat soldaţilor din spatele său : Trageţi , băieţi şi omorâţi-mă mai repede , foc !

Toţi au fost aruncaţi într-o groapă comună , necunoscută până astăzi . Au plătit cu viaţa pentru dorinţa de a avea o ţară liberă de comunism şi ataşată valorilor morale , statornicite de înaintaşi .

Biografia lui Spiru Blănaru este mai scurtă  , deoarece a murit de tânăr la vârsta de 30 de ani . S-a născut la 23 iunie 1919 , la Crăieşti , judeţul Roman , într-o familie cu trei copii , rămaşi orfani de tată . Crescuţi în continuare de un unchi , se vor muta în Basarabia , ca , după 1920 , să se stabilească la Rădăuţi .

La finalizarea cursurilor liceale , Spiru Blănaru a plecat pe front , ca soldat fruntaş . Având o inteligenţă uimitoare , a fost trimis la Şcoala Militară de ofiţeri de la Lugoj . După 1944 urmează cursurile Facultăţii de Drept din Iaşi . Se stabileşte apoi în localitatea  bănăţeană  Domaşnea şi se căsătoreşte cu Maria Horescu . În acest perimetru geografic intră în contact cu mişcarea de rezistenţă anticomunistă  şi organizează un  grup de 30  insurgenţi ,alcătuit din persoane cu diferite convingeri politice .

În cele din urmă , este încercuit de trei plutoane de Securitate , în satul Feneş , la 13 martie 1949 . Acţiunea a fost coordonată de căpitanul  Gheorghe Mihălceanu . Vrând să scape din încercuire a aruncat două grenade în direcţia celor ce-l somau să se predea . Ca un paradox , unicat sau ghinion , acestea nu au explodat . A fost arestat , anchetat şi executat la 16 iulie 1949 , în Pădurea Verde de lângă Timişoara , în lotul din care mai făcea parte şi comandorul Petre Domăşneanu .

Spiru Blănaru a fost acuzat că pe timpul facultăţii a aderat la Mişcarea Legionară , mişcare care , deja era în curs de lichidare , din partea noilor autorităţi .

Toţi aceşti haiduci ai demnităţii care au luptat  contra unui regim criminal şi nelegitim , au fost patrioţi sau bandiţi ?  O întrebare retorică  sau cu un răspuns amânat din partea celor ce încearcă , după 1989  să ne convingă că sunt care mai de care mai democraţi