Ceaiul de la Casa Albă
Mada CAZALI – Atanta (Publicat in Revista Viata Noastra, Israel)
Încă nu am văzut un soare mai frumos decât cel care se despletea în crengile salciei din curtea Bunicilor și a străbunicilor …, pavată cu pietre de râu, înscriind astfel, printre comori de suflet, vacanțele copilăriei noastre din Târgoviște, unde Maia – Maria, și Taiu – Traian erau trăitori si unde se auzeau încă povestirile despre unchii pierduti, tineri eroi de razboi.
Doar peste ani, în Jeddah – ciudatul oraș saudit din Cornish de la Marea Roșie – răsaritul m-a șocat la vederea apelor suflate în culoare de rubine concentrând parcă sute de ani de pedepse nedrepte, readucându-mi în memorie – la polul opus – liniștea luminii din orașul românesc, odată Cetate de Scaun.
De la Curtea Domneasca – (păstrând încă, prin Turnul Chindiei, istoria și demnitatea noastră de popor martir) – la masa pătrată din sufrageria bucureșteană care în imaginația mea împrăștia foșnetul frunzelor stejarului original peste timpurile prin care am trecut, am adunat nu doar ani ci mai ales întelegeri:
Despre icoanele ascunse împotriva masacrului comunist, despre cenușa fotografiilor care nu trebuiau să dezvaluie legături nobile, despre lacrimile Maiei, Bunica Maria din Targoviste, care si – a asteptat inca 20 de ani fiii (Gheorghe si Constantin), eroi din al doilea Razboi Mondial, dar și despre clipele regale când ne așezam, sora, fratele nostru și cu mine să îi urmărim pe Mama și pe Tata cum își pregăteau planurile de lecții – Nu, nu existau computere pe atunci. Și la ce ar fi folosit oare, când mințile lor erau biblioteci complexe ușor de accesat în orice moment ?! Când profesorii lor fuseseră …un Minulescu, un Bacovia, și atâția alții din elita culturii noastre, formatori de minți și de sentimente patriotice!
La aceeași masă de stejar, în aceleași încăperi, am continuat până în adolescență să visăm la conduri împărătești, învățând manière și ritualuri transmise de generații:
Reverence, amândouă mâinile pe masă când mâncam, cuțitul în mâna dreaptă și furculița în stânga, hoeur d’oeuvres pe farfurii colecția Limoges Napoleon la sărbători, pahare de cristal cu suporturi de argint aurit în care ceaiul chihlimbariu lăsa felia de lamâie să îl acopere cu arome, semne de carte la îndemână, Biblia, colindele și atâtea alte “mărunțișuri” care de fapt ne-au ajutat să ne structurăm ca domnițe, domnișori, apoi doamne și domni recunoscuți în lumea mai apropiată sau mai depărtată.
Dar niciodată, mai tarziu, având familiile noastre, nu am uitat să spunem mai departe că pentru a fi numiți OAMENI a trebuit să fi trecut întâi prin toate de mai sus, care au început cu ceaiul de la Casa Albă a bunicilor, a străbunicilor și a stră străbunicilor noștri sau ai prietenilor noștri: români greci, basarabeni, bucovineni, italieni, evrei, macedoneni, maghiari, sârbi, turci …români toți.
Acolo unde soarele, mai frumos ca oriunde, se despletea în crengile vreunei sălcii din curtea pavată cu pietre de râu… Ca și acum. Doar să privim și intelegem. Casa Albă – România noastră!