MARTIRI AI INFERNULUI CONCENTRAŢIONAR – 11

Clerici, CRUCIFICAŢI DIN CAUZA CREDINŢEI

de Ion Anton DATCU

Fluturând sloganul „Omul este cel mai preţios capital”, comuniştii aduşi la putere de tancurile sovietice s-au impus prin teroare şi masacru lăsând în urmă un munte de cadavre.
Trupurile sfârtecate aparţineau deţinuţilor de conştiinţă, căsăpiţi în infernul abatoarelor umane, malaxoare de natură luciferică, destinate suprimării credinţei.
Vă prezentăm un nou episod dintr-un serial de colecţie, despre acei martiri ce s-au opus implementării bolşevismului utopic oferit prin violenţă excesivă.

În infernul concentraţionar a avut de suferit întreaga suflare, indiferent de funcţii, pregătire, apartenenţă politică şi vârstă. Din acest iureş plin de teroare nu puteau să scape nici slujitorii bisericii, mai ales că cei care luaseră puterea prin fraudă, erau atei convinşi.

Începând cu 30 decembrie 1948 o mare parte a preoţilor ortodocşi au fost arestaţi deoarece s-a considerat că au simpatizat cu Dragostea de Ţară. Au fost şi excepţii de la regulă, aspect ce va fi aprofundat cu altă ocazie.

În realitate aceşti prelaţi îşi puneau mari speranţe în curentul doctrinar, care se opunea cu desăvârşire utopiei comunismului şi căutau să bareze implementarea ateismului barbar în spaţiul creştinismului românesc. Propovăduiau lupta pentru crearea elitelor spiritului şi de contemplare a divinului. Deschideau căile de a ajunge la Dumnezeu prin penitenţă, purificare, perfecţiune, raţiune şi rugăciune.

Cu ocazia diferitelor predici, slujitorii bisericii au avertizat despre pericolul roşu ce se va abate asupra credinţei noastre milenare, primejdie care s-a adeverit în final prin declanşarea masacrării tuturor trupurilor şi convingerilor opozanţilor.

La rândul lor, reprezentanţii Bisericii Greco-Catolice au luat şi ei drumul închisorilor politice, deoarece s-a considerat că Biserica Unită cu Roma propovăduieşte cuvântul Papei, care era considerat drept un imperialist periculos, incriminat într-o totală isterie de către noile autorităţi.

La arestarea prelaţilor, în marea lor majoritate anchetatorii rosteau o frază bine învăţată: „Eşti legionar pentru că eşti teolog şi fiind teolog eşti anticomunist, iar a fi anticomunist înseamnă că eşti legionar.”

Înainte de a vorbi despre acei ierarhi crucificaţi din cauza credinţei, este bine ca cititorul să ştie componenţa primului guvern de democraţie populară instaurat la 6 martie 1945, un guvern marionetă aflat la dispoziţia Moscovei, nerecunoscut de anglo-americani în forma iniţială. Pentru a cosmetiza cât de cât situaţia, comuniştii au mai numit doi miniştri fără portofoliu, o remaniere de faţadă să pară curat-democrată. Astfel au apărut Emil Haţieganu ca reprezentant al Partidului Naţional-Ţărănesc şi Mihail Romniceanu din partea Partidului Naţional-Liberal. Două nume izolate introduse într-un guvern ce urmărea desfiinţarea partidelor istorice. După cum se ştie, nu peste mult timp Emil Haţieganu va sfârşi omorât la Sighet în 1950.

Preşedintele Consiliului de Miniştri a fost numit Dr. Petru Groza, fost moşier şi intelectual burghez, dar care a aderat la cauză.

După cum ştiu cei care au trăit acele vremuri, Romulus Zăroni era un ministru fără carte adus de Petru Groza deoarece a lucrat pe moşia lui de la Băcia de lângă Hunedoara. Ministrul Cultelor a fost numit un preot controversat înregimentat într-o formaţiune politică ateistă, atipică prelaţilor, ce purta denumirea de Uniunea Preoţilor Democraţi. Era perioada în care activiştii ne asigurau cu ochii ieşiţi din orbite că nu există Dumnezeu. Mulţi nu intrau în biserică. Pe copii nu i-au botezat. Cu acest imbecilism se va merge în zbor planat spre comunismul aureolat. Cuvintele smerenie, pioşenie, căinţă, au fost date uitării. Se strigau lozinci cu alţi Apostoli, care aveau culoarea roşie ca purpura.

A fost celebră poezia făcută de Păstorel Teodoreanu, care se referea la ministrul Cultelor: „Ia te uită mangafaua / Când cu crucea, când cu steaua / Parc-ar fi popa Burducea / Când cu steaua, când cu crucea.

Înainte de a ajunge la închisoare, arestatul trebuia să treacă de regulă prin sala de interogatoriu numită „Purgatoriu” sau „Confesional”, anticamera Paradisului, unde existau doi îngeri. Unul era torţionarul serafic şi celălalt bătăuşul dezumanizat. Din Purgatoriu se putea ajunge în infern, adică la închisoare, de multe ori calea fiind mai scurtă, direct la cer. Pentru a impresiona victima ce urma să fie torturată, pardoseala era stropită cu sânge. Încăperea respectivă se numea „vagonul ce călătoreşte spre cer.”

În cadrul acelui ritual barbar lacrimile secau, vocea scădea treptat ajungând un geamăt stins pe fondul sângelui închegat. Urletul se transforma în horcăit, urmat de tăcerea eternă. Şocurile electrice se aplicau în părţile sensibile ale corpului, mai ales la gură, în scopul de a sili limba să spună adevărul. Mulţi torţionari astupau gura victimelor cu un căluş să nu le audă urletul sfâşietor. Trecerea de la urlet la tăcere era cu mult mai dificilă decât trecerea de la tăcere la urlet.

Medicii închisorilor erau complici cu călăii în masacrarea deţinuţilor. Falsificau certificatele de deces, au oferit medicamente de distrugere, de provocare a unor come şi paralizii. Arătau bătăuşului punctele sensibile ale celui ce urma să fie torturat. La final, dacă victima murea, medicul trebuia să şteargă orice urmă de schingiuire. Specialiştii în arta torturii au fost grupaţi în şapte categorii: ferocele, grotescu, competentul, despoticul, judiciosul, tolerantul şi servilul.

Un caz demn de atenţie este cel al preotului Dimitrie Balaur. A fost arestat în uşa altarului sâmbătă 4 aprilie 1959. Când cei patru indivizi cu feţe specifice l-au somat să meargă cu ei imediat, preotul i-a rugat să-l lase să termine Liturghia. După terminarea slujbei l-au împins într-o maşină şi i-au pus o glugă în cap. La ancheta dură şi prelungită a fost acuzat că este legionar având în vedere că biserica Mănăstirii Caşin avea hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, în mod sigur loc de propagare al ideilor legionare. Acelaşi preot a mai fost învinuit că la una dintre predici a afirmat că „vremurile sunt grele. Până când, Doamne, vei pune sfaturi în sufletul meu, durere în inima mea, ziua şi noaptea, până când se va înălţa vrăjmaşul meu împotriva mea?”. Degeaba a căutat să-i lămurească pe anchetatorii atei şi ignoranţi că acuzaţia este de fapt un citat din Noul Testament, Epistola către Timotei, precum şi Psalmul 12. A primit ca pedeapsă 27 de ani temniţă grea. Avea 56 de ani la arestare, urmând să suporte bătăi crunte, foamea şi frigul existente din belşug în închisoarea Gherla.

Celebrul articol 209 din Codul Penal făcea ravagii având o formulare de mare eficienţă în arestări: „Activitate contra orânduirii de stat.” Slujitorii bisericii au fost exterminaţi în mai toate închisorile politice. La Periprava, în Delta Dunării, de foame ajunseseră să mănânce chiar şerpi. Iarna, drept pedeapsă pentru delicte minore, torţionarii îl forţau pe cel ce trebuia corijat să stea până la brâu în apa îngheţată a Dunării. Urmarea era firească. Boli de plămâni, degerături şi alte forme de maltratare sau schilodire.

Din câteva evidenţe parţiale rezultă că la Aiud au murit 22 de preoţi. Lângă numele lor figurează anul decesului. Din lipsa spaţiului nu voi putea preciza zona geografică de unde proveneau: Ion Alexandru – 1953, Nicolae Anghel – 1962, Ion Apostu – 1958, Teofil Baliban – 1961, Victor Băcilă – 1956, Anton Bisoc – 1949, Augustin Bocaţiu – 1952, Constantin Boga – 1953, Constantin Bogdan – 1954, Ilie Borg – 1955, Emil Borz – 1952, Alexandru Ciurea – 1955, Felix Dubneag – 1959, Ilie Imbrescu – 1951, Gherasim Iscru – 1957, Nicolae Pâslaru – 1961, Tudor Sandu – 1962, Vasile Stoleru – 1960, Gheorghe Tomescu – 1962, Gheorghe Tarcea – 1963, Alexandru Tudor – 1958, Mircea Vasiliu – 1961.

La Periprava au murit 13 preoţi: Gheorghe Ambrozie – 1957, Augustin Bacoţiu – 1961, Dumitru Bazolescu – 1961, Victor Lungănoiu – 1960, Florin Mihai – 1958, Eugen Naică – 1957, Petre Pan – 1959, Constantin Pârăianu – 1956, Constantin Sârbu – 1960, Gheorghe Soceanu – 1949, Ştefan Smărăndescu – 1961, Ion Stion – 1953, Ion Tomescu – 1958.

În lagărele de exterminare de la Canal au murit cinci preoţi: Nicolae Adam – 1953, Toma Brătescu – 1954, Constantin Mincu – 1952, Nicolae Petrulescu – 953, Iordache Pleşoianu – 1961.

La Gherla au fost masacraţi trei preoţi: Ion Bergheanu – 1961, Ştefan Coteanu – 1959, Haralambie Vasilichi – 1962.

La Jilava au fost executaţi prin împuşcare Vladimir Ghica – 1953, Constantin Hodoroagă – 1959, Ion Popa – 1959, Nicolae Dornescu – 1959, Ion Drăgoi – 1959, Ion Constantinescu – 1959, Nicolae Andreescu – 1959. Văcăreşti / Sinisie Joja – 1956, Cavnic / Nicolae Ghebenea – 1953, Făgăraş / Mihai Enescu – 1950, Piteşti / Liviu Bărbuţ – 1948.

Nu trebuie uitaţi prelaţii care au riscat prin tot ce au făcut pentru a menţine credinţa. Preotul Focşăneanu a murit la Gherla în 1955 datorită bătăilor primite ca pedeapsă pentru că a îndrăznit să oficieze în temniţă slujba Sfintei Învieri. Preotul Gheorghe Şerban a murit împuşcat la minele de la Baia Sprie sub pretext că a vrut să evadeze.

Un mare curaj l-au demonstrat prelaţii care în cadrul predicii acuzau comunismul. Parohul Andrei Mihăilescu din Gorgani a afirmat la 14 septembrie 1948 în cadrul praznicului înălţării Sfintei Cruci: „Se apropie clipa victorioasă când puterile Domnului se vor abate asupra necredincioşilor, care nu vor scăpa nici în gaură de şarpe.”

Referitor la legionarii deveniţi comunişti, părintele Teodor Kendritis din Brăila a spus: „Pătlăgica este mai întâi verde, apoi devine roşie, ca în final să crape.” A doua zi a fost arestat murind într-un loc de care nu se ştie.

Nu trebuie uitaţi cei trei preoţi care au aderat la grupul de partizani anticomunişti ce acţionau pe versantul sudic al Munţilor Făgăraşului. Este vorba de Ion Drăgoi, Ion Constantinescu şi Nicolae Adreescu. Au fost prinşi prin trădarea unui delator şi executat la Jilava în noaptea de 18/19 iunie 1959. Soţiile şi celelalte rude apropiate au fost condamnate la ani grei de temniţă, inclusiv confiscarea averii.

Am enumerat numai câteva drame care au distrus multe destine. De-a lungul istoriei noastre controversate, prin grija politicienilor mai mult sau mai puţin diletanţi, am întors de nenumărate ori armele atât împotriva inamicilor cât şi contra aliaţilor sau în coasta aproapelui, încât acum nu mai ştim încotro sunt îndreptate. Nu cumva înspre noi?

Versurile poetului craiovean Dumitru Paraschivescu sunt relevante: „Avem în noi şi dragoste şi ură / Ştim să luptăm / Să apărăm ce-i sfânt / Credinţa neamului, care îndură / De secole, povara pe pământ.”

Note:

Martiri pentru Hristos, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007.